Tarkovski versus Tarkovski Redux – Lucian Ban la Festivalul Filmului European, 2012

„Muzica, de exemplu, e conectată la realitate, mai puţin decât orice altceva. Ori, dacă e conectată, cât de puţin, asta se face mecanic, nu prin idei, doar un sunet deviat, rupt de… orice asocieri. Şi, totuşi, muzica, printr-un miracol, ajunge la inimile noastre. Ce este ea, de rezonează în noi, replică a zgomotului, transformat în armonie, devenind sursa unei plăceri uriaşe care ne uluieşte şi ne adună laolaltă? De ce e nevoie de toate astea? Şi, mai important, cine are nevoie?”. (Călăuza)

 

Oricât de insolită, chiar inedită, ar părea asocierea operei cinematografice a regizorului rus Andrei Tarkovski cu muzica experimentală şi jazz-ul contemporan, efectul pe care ţi-l lasă o astfel de întâlnire nu este de ignorat. În cadrul Festivalului Filmului European, ediţia 2012, Lucian Ban, Mat Maneri, Silent Strike şi Dan Băsu l-au reinterpretat vizual şi sonor pe Tarkovski, armonizându-se perfect într-o oră specială de concert session, work-in progress, intitulat Tarkovski Redux. Cei patru muzicieni cu vocaţie au reuşit să scoată la suprafaţă acele opere care l-au consacrat pe marele cineast rus. Muzica lor se întâlneşte cu opera vizuală tarkovskiană, în proximitatea picturalului, şi nu o banalizează în niciun fel. Mai mult decât atât, montajul vizual şi sonor live din sala ARCUB se îndepărtează de linia calmă, de sunetele naturii atât de prezente în tetralogia Călăuza, Zerkalo / Oglinda, Nostalghia, Offret / Sacrificiul. Spectatorul este inevitabil şocat, se agită şi freamătă mirat: Despre ce e vorba aici? Cum este Tarkovski văzut de contemporani, de noile genuri sincretice, în fusion?

Tarkovski nu se încruntă, el rămâne pe ecran atotştiutor, se miră şi el de mixul sonor provocator al sintetizatorului electronic, de pian şi violă, în tot acest univers sonor recreat, în cadre vizuale ce se repetă, ce revin şi «îngheaţă» privirea. Sunetul provoacă imaginea, încearcă să o distorsioneze până la ardere, până la ruperea celuloidului. Suntem în faţa unui lung experiment video, un video-album valoros care nu te ţine deoparte, rece, în postura unui simplu spectator. Păşim în Zonă însoţiţi de Călăuză, trecem prin Oglindă şi rememorăm trecutul cu Nostalgie, ca apoi să lăsăm posterităţii cel din urmă Sacrificiu. Printre cuvintele cu funcţie de adagiu, muzica trăieşte şi supravieţuieşte. Ea pare să fie primum movens aristotelian, sursa de început a Creaţiei, a Universului.

Este bine ştiut faptul că Tarkovski însuşi s-a educat în cele mai importante arte: a studiat muzica (pianul), pictura şi sculptura, limba arabă, filosofia, a lucrat ca geolog în îndepărtata Siberie. Pentru el, filmul a constituit cel mai bun mediu de exprimare în mod concentrat a mesianismului rus, care nu trebuie confundat în niciun fel cu sintagma «sufletul rus», argument atât de des invocat în majoritatea filmelor din fosta U.R.S.S. După o mărturie a compozitorului Eduard Artemiev, Tarkovski se folosea de fragmente sau reproduceri din mari compozitori şi pictori, aducând în propriul cinema, în prezent, vechile tradiţii şi cunoştinţe filozofico-religioase (creştine) despre relaţia Om-Dumnezeu.

În schimb, Tarkovski Redux propune un stil diferit de filmare şi de semnificare în selecţia filmelor. Dacă pentru Tarkovski camera de filmare se afla într-un permanent ralanti meditativ, contemplativ, din unghiuri imposibile, parcă ascunse ochiului, în spectacolul live se folosesc supraimpresiunea şi maniera fast backward şi forward din videoclipurile psihedelice. Scopul? Trăiri şi stări haotice, filosofice şi nostalgice cu funcţie de eliberare.

Astfel, Tarkovski Redux nu este o întâmplare sau simplu capriciu artistic. Restituirea prin muzică semnifică, de fapt, o căutare cu multiple valenţe, cu ajutorul celor mai noi forme de interpretare multimedia. Într-un sens strict postmodernist, naşterea proiectului trebuie legată, de asemenea, de necesitatea stabilirii unui dialog altfel între generaţii.

Este un proiect pe care l-am dezvoltat acum aproximativ doi ani, în aceeaşi formulă cu care am făcut Sounds for Andy Warhol, care a fost prezentat la Anonimul, la TIFF şi în Olanda. Şi am colaborat foarte bine şi cu Dan Băsu, cu Silent Strike, la fel şi cu Mat Maneri, cu care colaborez de multă vreme. M-am întâlnit cu Mat în Brooklyn, unde stăm amândoi, şi ne tot întrebam ce să facem. Şi imediat ne-am gândit la Tarkovski.” (Lucian Ban)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *