Nebun
Azi noapte am trecut încă o dată pe la tine.
Se pare, iarăși, nu erai acasă.
Dar am lăsat la ușă ce ți se cuvine –
Un veac de dor și-o inimă resuscitată.
Așa bolnăvicioasă, la ce -mi mai folosește?
Păstrează-o pentru paradisul cel pierdut.
Etern, chinuitor e veacul de singurătate
Și orice alt medicament e un infern tăcut.
Plângând, râzând, strigând, dar în tăcere totuşi, o să spun:
Tu-mi ești și maladie, și antivirusul imun!
Te- agăț ca pe-o icoană în colțuri, timid ca un nebun!