George Coandă: Drept de Cetate în Europa

Autor: George Coanda

Într-o anume împrejurare, după 1990, mi-am exprimat un punct de vedere, ideatic revendicându-se din adevărul contestat de unii oportunişti culturali – mai degrabă „culturnici” ai „vremurilor noi” postdecembriste –, adevăr conform căruia românii nu au fost cu totul debranşaţi de la spiritul renascentist al Europei secolelor XVI şi XVIII. Nu înţeleg de ce ar trebui să suferim – autoculpabilizându-ne şi autoflagelându-ne – de frustrări pentru care nu avem nicio motivaţie izvorâtă din lăuntrul istoriei noastre. Este, totuşi, cinstit să recunoaştem că anumite declivităţi şi falii culturale – care realmente s-au produs – nu şi-au avut sorgintea în neputinţa noastră de a fi în racord cu evoluţiile spre modernitate ale Europei Occidentale şi Centrale, ci în vicisitudiniile de natură geopolitică.

N-am să mă vait aruncând vina pe opresările venite din sud pe capul Ţărilor Române extracarpatice (opresorul fiind Imperiul Otoman al Semilunii), nici pe cele maghiare din Transilvania (reale şi ele, lovind în fibra spirituală a românilor de acolo prin încercările de desnaţionalizare), ar fi deja un poncif, însă am să marchez un gol în propria noastră poartă sesizând faptul că, istoriceşte, am fost tributari şi unei lenevii levantine, lenevie insidios cultivată şi de Istanbul, şi de Budapesta, şi de Viena, şi de ameninţările pravoslavonice moscovite. Românii trăitori în secolele mai înainte amintite nu au avut voinţa necesară de a le fi răspuns – şi leneviei şi ameninţărilor – cu contrareplici, şi interioare, şi exterioare, pe măsura spiritualităţii lor latine. Şi, totuşi, ne-am străduit, ceea ce ne dă un anumit „drept de cetate” în Europa şi ca atare, de cetăţenie europeană.

Cât eram de europeni? Haideţi, mai întâi, să vedem unele mărturii occidentale de epocă.

La 1451, umanistul italian Poggio Bracciolini, în binecunoscuta sa lucrare „Disceptationes conviviales” face cunoscută Europei Occidentale latinitatea limbii române, dar şi – de bună seamă, un argument forte, într-un moment în care chiar românii nu se încumetau să îl recunoască – continuitatea elementului romanic în vatra dacică după războaiele victorioase traianice şi colonizarea romantică.

În 1536, filozoful maghiar de neam românesc – de unde i se trage şi numele –, Nicolaus Olahus, în marea sa lucrare istorică „Hungaria”, la rândul său, aduce la cunoştinţă Europei intelectuale originea latină a muntenilor, moldovenilor şi ardelenilor. Coincidenţa a făcut ca, în acelaşi an, la Veneţia să se fi tipărit – în premieră europeană – o scriere caligrafiată în spaţiul cultural al românităţii extracarpatice, „Pripealele” lui Filotei Monahul, „antalogată” într-un „Zbornic” îngrijit şi editat de Bojidar Vukovič.

Şi tot în occidentul Europei, la Paris, s-a tipărit, în traducere, lucrarea de excepţie a cărturarului spătar Nicolae Milescu, „Ecrit d’un seigneur moldave sur la croyance des grecs. Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentali splendens”, în fapt, o tratare românească originală şi apodictică despre metamorfozarea biblică a pâinii şi vinului în trupul şi sângele Mântuitorului Iisus.

Este interesant de reţinut că, în Europa Occidentală, neolatinitatea orientală (geospaţialitatea românească), intelectualmente, a fost percepută – reiterez ideea – înaintea românilor înşişi, ceea ce, cred, a fost în favoarea acestora câtă vreme, la 1791, un istoric maghiar (este bine de reţinut acest fapt), Huszti András, scria într-o lucrare despre Dacia că „urmaşii geţilor trăiesc astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

Aşadar, „dreptul de cetate” în Europa le era recunoscut românilor.

Şi dacă românilor le era recunoscut „dreptul de cetate” în Europa, înainte ca ei înşişi să înţeleagă că îl aveau, recunoscându-li-se latinitatea în vatra dacică, să vedem acum care a fost contribuţia lor la spiritul renascentist al continentului cutezând ca, dincolo de opresările reale venite din toate punctele cardinale imperiale, să se scuture de acea lenevie levantină ce i-a făcut să întârzie, cultural, faţă de evoluţiile Occidentului. Să vedem, deci, dacă şi cât au reuşit să anuleze din această întârziere. Referirea o voi face la secolul XVIII şi începutul celui următor, spaţiu de timp istoric pe care îl consider fundamental în amintitul proces de anulare.

„Secolul fanariot” – cum l-au taxat, şi încă îl mai taxează unii şi astăzi în sens malefic, din pricina stării sociale nenorocite a Ţărilor Române extracarpatice –, a fost secolul unei recuperări galopante a timpului pierdut, căci, câţiva dintre demnitarii suiţi din Fanarul Istanbulului, de către sultani, pe tronurile de la Bucureşti şi Iaşi, au patronat remarcabile acte de cultură reîntărind „dreptul de cetate” în Europa.

În acelaşi timp, cultura românească din Transilvania beneficiază – intelectualitatea ecleziastică şi laică speculând inteligent prevederile celor două diplome leopoldine (1699 şi 1701) –, de un remarcabil elan întru afirmarea europeană.

În Ţările Româneşti extracarpatice, secolul XVIII va fi fost marcat, aşadar, de câteva momente de certă europenitate şi care le-au adus, la palierul lor intelectual, la standarde occidentale: ● Momentul Constantin Cantacuzino, stolnicul publicând, în 1700, la Veneţia prima hartă a Ţării Româneşti, dar şi prima istorie a tuturor românilor, redactată modern, lămurindu-le originea latină; ● Momentul Constantin Brâncoveanu, complex prin virtuţile sale ctitoritoare şi valorile-i perene (palatele de la Mogoşoaia şi Potlogi înzestrate cu fastuoase şi, totodată, gracile foişoare şi loggi veneţiene, dar şi acţiunea cărturărească a lui Antim Ivireanul); ● Momentul Dimitrie Cantemir, domnitorul moldov fiind confrate în scrierile-i romaneşti, istorice şi filozofice – „Istoria ieroglifică”, „Vita Constantini Cantemyrii, cognomenta senis”, „Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor”, „Incrementa atque decrementa aulae othomanicae, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” – cu Voltaire, Daniel Defoe sau Fénelon;Momentul Mavrocordatian (s-au construit ansamblul monastic Văcăreşti şi biserica Stavropoleos, la Bucureşti, sfinţite în acelaşi an – 1724; s-au publicat excelentele cronici a Anonimului brâncovenesc – „Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1747”, a lui Radu Popescu – „Istoriile domnilor Ţării Româneşti”, cât şi a lui Ion Neculce – „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”; Momentul VăcăreŞtilor, continuat şi la începutul secolului XIX, şi care a debutat la 1787 cu „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii româneşti” a lui Ienăchiţă Văcărescu, lucrare fundamentală a culturii noastre, editată la Râmnicu-Vâlcea şi în care sunt înserate primele versuri ale liricii moderne din spaţiul spiritual românesc (a se vedea celebrul „Testament”).

În Transilvania, alt moment ne oferă acum imaginea plurivalentei mişcări spirituale moderne româneşti, de influenţă occidental europeană – Momentul „Şcolii ardelene” – vectorii săi fiind: ● Samuil Micu, un prolific cărturar, care, de la „Scurta cunoştinţă a istoriei românilor” (1778) la „Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri” (1791), va cristaliza un adevărat program ideologic de retrezire şi afirmare a identităţii şi conştiinţei naţionale româneşti; ● Gheorghe Şincai cu ale sale „A.B.C. sau Bucoavna spre folosul scolelor niamului românesc” şi „Prima principia latinae grammatices” (1783); ● Petru Maior, autor al primei scrieri româneşti de drept canonic – „Procanonul”.

Şi revenind în spaţiul valah sudcarpatic la început de secol XIX, este consemnabil obligatoriu, pentru preeminenţa sa în renaşterea civilizaţiei cărturăreşti din veacul afirmării spiritului naţional, Momentul târgoviŞtean. Un mare moment hărăzit de logica imanentă a istoriei locului, tutelată de un duh creator al acestui orizont de ţară, de a fi izvodit limba şi literatura modernă română. Mai ales prin cei trei apodictici şi vizionari lampadofori, şi arhitecţi de nou orizont cultural: Vasile Cârlova, Ion Heliade-Rădulescu şi Grigore Alexandrescu. Primul redându-i, liric şi elegiac, vechii capitale de ţară, eclatanţa istorică în versuri de o insolită modernitate a limbii pentru acel început de secol, pregătind, astfel, patul germinativ pentru ivirea clipei astrale Eminescu, al doilea ctitorind academismul, enciclopedismul şi jurnalismul românesc, fiind un ilustrissimus polihistor, iar al treilea întemeind, prin exerciţiul său fabulistic, o şcoală cinică literar-politică

Fie şi numai acest tablou succint, alcătuit din momente definitorii, ne poate convinge că, într-un orizont de geocivilizaţie central europeană, spaţiul de timp istoric, cuprinzând secolul XVIII şi începutul celui următor, a fost unul de – aşa cum apreciam – recuperare galopantă, de voinţă a intelectualităţii româneşti, intra şi extracarpatice, de a confirma „dreptul de cetate” al culturii române în Europa. Iar eu unul cred că, oarecum, acea voinţă recuperatoare a izbutit în opera sa de săvârşire a unei defrişabile întârzieri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.