În tinerețea mea îl întâlneam adesea în casa părintelui Serafim Dabija pe un preot orb, prieten vechi al unchiului meu, pe care rudele lui îl aduceau de undeva de la țară și reveneau peste vreo 2-3 zile să-l ia acasă.
Vorbeau despre ani de demult, despre cunoscuți de-ai lor, despre întâmplări din viață, despre cărți. Se vede că oaspetele părintelui fusese mare cititor în tinerețe.
De fiecare dată se interesa neapărat: – Ce cărți noi mai ai, părinte? Cărțile „noi” ale părintelui erau tot vechi, împrumutate de la alți prelați, procurate de prin sate, găsite între
multele terfeloage din biblioteca sa. Scotea câte una și i-o așeza în față. Bătrânul preot o pipăia o vreme, îi netezea coperta, o deschidea la întâmplare, iar când rămâneam în bibliotecă doar noi doi, mă ruga:
– Citește-mi, Niculăieș.
De regulă erau texte de psalmi, catisme, icosuri, condace – pe care, unele dintre ele, părintele le știa pe de rost.
El făcea parte din cohorta acelor preoți care cunoșteau Biblia pe din afară. După ce se interesa despre caracterele literelor, vinietele de pe pagini, eventualele ilustrații, îmi cerea cartea ca să se convingă și-i pipăia îndelung filele, putea să stea așa, cu palmele așezate peste ele, îngândurat, mai multe minute în șir, ca și cum se conecta la conținutul lor, ca întru a se energiza cu tâlcurile acestora. De multe ori, când unii văzători deschid cărțile (bune) de poeme, dar nu le pot pătrunde înțelesurile sau frumusețea, îmi vine să le propun să procedeze și ei ca preotul orb: să-și așeze mai întâi (sau mai pe urmă) palmele pe filele cu poezie, convins fiind că astfel se vor umple și ei de căldura
și energia cuvintelor – ca părintele orb de lumina scripturilor – care să-i ajute ulterior să poată descoperi cu ochii lor
văzători Poezia.
Într-o vreme, atunci când mergeam sau când veneam de la București cu fiica mea, Doina și soțul ei Ion Dobzeu,
care e nepotul starețului mănăstirii Huși Mina Dobzeu, pe opream obligatoriu „pentru binecuvântare” la chilia
acestuia. Marele ierarh de la Grozești, care își irosise un sfert de viață în închisorile comuniste din România, din motiv că-l iubea pe Dumnezeu (el a fost cel care l-a creștinat în penitenciarul din Aiud pe evreul Nicolae Steinhardt, considerat unul dintre marii teologi ai ortodoxismului), în ultimii săi ani de viață orbise.
De ani de zile Doina și Ion îi puneau la dispoziție, la solicitarea părintelui Mina, săptămânalul „Literatura
și arta”, pe care, din dor de baștina sa, îl citea din scoarță în scoarță. Le spunea să i-l aducă și după ce orbise, rugând-o pe Doina să-i citească articole din el. După ce îi citea, părintele Mina lua ziarul în mâna lui. „Unde-i articolul?”, întreba și, după ce afla, punea palma peste spațiul unde era tipărit, parcă voia să-i ia temperatura, o ținea așa niște clipe, apoi îl mângâia, dorind parcă să netezească cutele ziarului, îi asculta foșnetul, își umplea nările cu mireasma de cerneală tipografică, apoi, îngândurat, o ruga să-i citească și alte articole.
Chiar în zilele când eram și eu acolo, tot pe Doina o îndemna să-i citească articole de-ale mele. După ce fiica mea încheia articolul, el cădea pe gânduri și, într-un târziu, i se adresa tot ei, deși autorul era alături:
– Bun articolul!
La plecare o ruga să-i lase ziarul „ca să-l mai citesc!”. Adică – ca să-l dea și altor vizitatori, cum aflasem, să-i mai
lectureze o dată textele care i-au plăcut. Odată i-a spus fetei mele: „Când îmi citești tu, articolele sunt mai interesante. Când mi le citește sora Minodora (o admiratoare a părintelui – n.n.), nu-s la fel de captivante!”
Calitatea unui articol, ca și a unei cărți, depinde câteodată și de cum sunt citite, sugera cu blândețe părintele Mina.
Părintele Mina Dobzeu, ca și preotul orb, al cărui nume l-am uitat, din păcate, îmi amintesc de santinelele
fortărețelor noastre străbune, care orbeau stând, pe vânt și ploaie, pe arșiță și ger, cu ochii ațintiți în zare, de veghe
pe ziduri, ca să-și poată anunța oamenii din cetate de apropierea dușmanilor și care îi vedeau – cu auzul, cu simțul,
cu gândul, cu intuiția – apropiindu-se. Mai stă la strajă sus lunetistul cel orb, care mai poate încă să nimerească
din zbor când trec peste zidurile cetății – cioară sau corb – depistându-le după croncănitul și cârâielile lor.
Nicolae DABIJA
LUNETISTUL ORB
(Ultimul articol al poetului Nicolae Dabija scris pe patul de spital)
publicat de Doina Dabija în ziarul Literatura și Arta din 25 martie (nr. 13).