Regal Literar

Franța sau un model cultural ‘en retard’

George Steiner a părăsit recent  existența materială, în 2020, însă gândurile din video-ul de mai jos aduc în discuție, în chip afabil și amiabil, valoarea literaturii  ruse în raport cu literatura franceză, chiar cu fenomenologia ei culturală. Comparația între “șosete” și “divinitate” este sugestivă totuși, pentru că ea rezumă, dramatic, diferențele de ton între literaturi și imperii. Aș zice, chiar, că limba franceză, prin accentele ei exterioare, elastice și morfice, impune adesea un ritm prea mare, accelerat de tonus cultural. Mai mult decât atât, Franța pare seducătoare în exterior, pentru străinul care o vizitează, sub toate aspectele: muzeal, artistic, intelectual. În schimb, în interior, Franța este brutală, revoluționară și adesea predispusă la voluptăți damnabile. Dacă răsfoim istoria, vom avea dovezi inconturnabile, la îndemână:

Noaptea Sfântului Bartolomeu, eveniment istoric dintre 23 și 24 august 1572, a fost un masacru comis asupra protestanților din Franța, zi în care, în calendarul româno-catolic, este comemorat Sf. Bartolomeu. Masacrul a durat câteva zile la Paris, de unde s-a extins în alte orașe. Au fost atacați și masacrați aproape 30.000 de hughenoți, fiind considerat de unii ”cel mai mare masacru religios al secolului”.

Revoluția franceză (1789) a fost momentul de început al unor serii de revolte sociale și politice radicale, care a afectat profund, de-atunci și până acum, istoria modernă a Franței, ​​marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului. Efectele dramatice ale acestui fenomen istoric sângeros, “de egalitate, fraternitate și libertate“, se văd până astăzi în istoria Europei;

Mișcarea vestelor galbene (în original: Mouvement des gilets jaunes) este o mișcare politică populistă, pentru justiție economică, ivită după ce o petiție online, postată în luna mai 2018, a atras aproape un milion de semnături. Demonstrațiile de masă au început pe 17 noiembrie 2018. Distrugerea Arcului de Triumf, simbol al Franței și Europei, respectiv arderea catedralei Notre-Dame, au fost efectele unei culturi occidentale care a ajuns la declin, ăe fundal mai auzindu-se melancolic salvatoarea unei națiuni murinbunde: Edith Piaf.

La fel a gândit și Eliade, într-o altă etapă intelectuală decât Steiner, care critica falsa seducție franceză, atât de limitată din punctul de vedere al transcendenței și valorii culturale autentice, pe care o propagă în jur, în raport cu alte culturi occidentale și orientale, mai evoluate sub acest aspect.

În sfârşit, ceea ce m-a făcut să stărui în asemenea cercetări a fost şi teama de a nu ne lăsa antrenaţi într-un provincialism cultural, care, până la urmă, ne-ar fi sterilizat. Mă gândeam în special la provincialismul “marilor culturi”, la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al Germaniei, şi pe care noi îl împrumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din “gazetăria culturală” se făcea la noi – ca şi, de altfel, în Portugalia sau în Grecia – comentându-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut norocul să trăiesc, în timpul studenţiei, în Italia şi după aceea în India – şi provincialismul parizian de la noi îmi ajunsese insuportabil. (Parisul era un foarte mare centru de cultură, dar nu trebuie considerat buricul pământului, căci atunci cădem în provincialism. Numai într-un oraş de provincie profesorii de pedagogie de la liceul de băieţi se cred cei mai mari filozofi ai timpului.) Îmi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră – mică, dar nu neapărat minoră -, era datoare să se adape de la cât mai multe izvoare. De aceea, nici nu mai urmăream noutăţile librăriei franceze : le aflam de la alţii. Şi una din cele mai amuzante interpretări ale romanelor mele le-am citit în “Istoria literaturii” a lui G. Călinescu : se vorbeşte acolo de “gidismul” meu, deşi l-am descoperit pe Gide de abia pe la 30 de ani, iar atâtea alte “influenţe” literare, care ar putea fi identificate cu oarecare trudă, sunt trecute cu vederea. Neaşteptată concluzia aceasta la un critic literar, care, spre deosebire de aproape totalitatea colegilor lui, cunoştea şi alte limbi decât franceza. Dar era, probabil, un obicei ca toţi scriitorii români contemporani să-şi găsească modele franceze.”  (Mircea Eliade – Memorii 1907-1960, pp. 525-526)

 

Dante, Thomas Mann, Faulkner, Goethe, Shakespeare, Cervantes, Cantemir, Dostoievski, Eminescu, Cioran, filozofii orientali par laolaltă, dar și separat, mai robuști și bine concentrați în jurul universului lor cultural. Franța, în schimb, are un tip de crez închegat al superficialității, al elanurilor prea rapide, al mirosurilor prea tari într-o încăpere bine mobilată, seducătoare. Războiul arată că “le roi” este gol și fără tron, că șansonul pentru “les miserables” ajută o vreme, dar nu mântuiește acest balans amețit al unui trup de națiune, aplecat mai mult spre stânga!

Exilații Franței, de altădată și de dată recentă, confirmă eșecul unei culturi care nu are vigoarea celorlalți, apăsând, însă, pedala raționalismului și cartezianismului filozofic. Rimbaud (“par delicatesse, j’ai perdue ma vie“), poetul, și Depardieu, actorul – drept pilde, sui generis. Damnatii Europei, vezi rușii, caută în Franța o alinare, însă ea nu se desăvîrșește decât în altceva mai grotesc, în “perfecta” ei alienare lingvistică și societală. Pardon! Și astfel, delirul poate continua într-o panoramă de libertate a simțurilor, de fragilitate forțată, prost fardată! Vinul, brânzeturile și muștarul vor supraviețui, în mod paradoxal! Mâncatul, deci, va fi pomana tuturor, începutul amăgirii și uitării, în căutarea, din nou, fatigantă, a “timpului pierdut“.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *