„Biografia oamenilor de creație a fost considerată din Antichitate și până astăzi, […] o zonă de proiectare a traumelor care au putut marca conștiința unui artist […]”[1]. Pornind de la această ipoteză, pentru a îi aduce un omagiu, găsim indispensabilă trecerea în revistă a unor momente cheie din viața lui Paul Goma care, „născut la 20 octombrie 1935, în satul Mana (Orhei) din Basarabia, a cunoscut, din copilărie, teroarea bolșevică […]”[2] și care moare la 25 martie 2020, la Paris, Franța. Cunoaște, din anii fragezi ai vieții, nedreptatea, singurătatea printre oameni încă vii, dezordinea, agitația socială, imoralitatea, trădarea… Toatea astea vor lăsa o amprentă vizibilă în subconștientul celui ce urma să devină scriitor. Amintirile acumulate de-a lungul timpului, mai ales cele ce au ca punct de pornire anul 1941, an în care tatăl său este ridicat de agenții NKVD și deportat în Siberia, „pentru ca abia în 1943 familia să primească o carte poștală din Lagărul de prizonieri sovietici Slobozia-Ialomnița, pentru a furniza mărturii pentru eliberarea prizonierului”[3], se vor manifesta asemeni unor vulcani în stare latentă, ce erup, mai târziu, (fără a întârzia, totuși, prea mult) cu o forță violentă, nemiloasă, în scrierile (scrisurile, cum preferă Goma să le numeasă) sale.
Rămas orfan, copilul Goma cere ajutor până și copacilor, întru găsirea și readucerea acasă a tatălui său, după cum descoperim din filele romanului Din calidor. În 1943, minunea se înfăptuiește, tatăl său revine acasă. Însă, odată revenit, nu are prea mult timp la dispoziție pentru a se simți „acasă”, „în martie 1944 (când Basarabia revine la URSS, după armistițiul româno-sovietic), familia Goma se refugiază în Transilvania, întâi la Sibiu, într-un centru de Refugiu, apoi în satul Gasu, pentru ca după actul politic de la 23 august (arestarea lui Ion Antonescu în biroul regelui Mihai I), să fie nevoită să se ascundă pentru a nu fi „repatriată în Siberia”[4].
Deși familia reușește să scape de repatriere, datorită unor acte false de care face rost Eufimie Goma, făcând posibil începutul școlirii lui Paul Goma. Astfel, în 1946, devine elev al Școlii Normale „Andrei Șaguna” din Sibiu, dar viața îi pune la grele încercări chiar și în România. Părinții lui Paul Goma sunt arestați în 1949 de către Securitate, fiind acuzați, împreună cu preotul Banu și alți mulți săteni, de aruncarea unei grenade în sala în care urma să se țină cursul de alfabetizare, după cum mărturisește învățătorul Petru Banu în cadrul emisiunii Memorialul Durerii[5]. Spre deosebire de ceilalți suspectați, care au fost eliberați la câteva zile de la reținere, familia Goma rămâne la Securitate până în luna mai, timp în care nimeni nu a știut nimic despre ei, toți se fereau să își dea cu părerea. Nu este prea greu să ne imaginăm ce se întâmpla în sufletul copilului Goma… copil care își pierduse o dată tatăl, iar acum, pare că își pierde și tatăl și mama deodată. Același Petru Banu mărturisește că schimbările intervenite în forul interior al lui Paul Goma erau foarte vizile, din copilul sociabil de altădată, se transformase într-un copil izolat, mereu purtat de gânduri, mereu trist și nedumerit.
La doar 13 ani, rămâne singur de tot, fără niciun sprijin. Deja de la acea vârstă, i se conturează trăsăturile unui combatant, ia singur inițiativa și acționează. Merge la Securitate și le cere informații despre părinții săi, dar toate întrebările se pierd în propriile-și ecouri… Nimic decât tăcere și totală ignorare nu primește drept răspuns. Această primă confruntare cu Securitatea nu a fost, însă, și cea din urmă, din contra, ea pare a fi dat startul celor ce urmau să vină. Astfel, în 1952, Paul Goma, elev în clasa a X-a, este arestat pentru opt zile, din cauza faptului că purtase discuții despre prizonieri pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza jurnalului intim pe care îl ține (jurnal! Acesta are să îl urmărească, ca un blestem, toată viața. Dacă în anii de liceu, îl face să cunoască, pentru prima dată, viața de după gratii, în anii maturității și ai refugiului în Franța, tot jurnalul e cel ce se face, într-o mare măsură, vinovat de disprețul ce clocotește în jurul numelui Paul Goma). Acest arest a culminat cu exmatricularea elevului, care a fost declarat periculos din punct de vedere politic. Reușește, totuși, nu fără mari eforturi și disperări, să absolve liceul din Făgăraș.
Temeritatea lui Goma progresează paralel cu vârsta. Ajuns student la București, la Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, el „dă curs liber ideilor refulate în subconștient”[6] în timpul unor dezbateri în care se implicase la seminare. Este chemat, neîntârziat, în cabinetul rectorului unde este amenințat. Capete de acuzare, deduse din emisiunea Memorialul durerii, ediție dedicată lui Paul Goma, ar fi faptul că afirmase că moldovenii din Basarabia sunt tot români, că limba moldoveneasă este o invenție a sovieticilor, iar cât despre colectivizarea agriculturii, o vedea drept o eroare economică etc.[7] Frica și cumințenia (în accepția securiștilor) se dovedesc a fi termeni ce nu sunt deloc compatibili cu ceea ce definește caracterul lui Goma. Începând cu 1956, nu face decât să meargă contra constrângerilor vremii, devenind astfel un caz: „Cazul Goma”. Ion Simuț, în cheia acelorași evenimente, nota: „Începe să se constituie un „caz Goma”[8], decisiv atât pentru psihologia viitorului scriitor, cât și pentru mediul politic și literar”[9]. Se cere menționat aici și arestul din 1956 prin care a fost privat de libertate pentru doi ani, după ce citește un capitol dintr-un roman, în care este descris un tânăr comunist care își predă carnetul de membru de partid în semn de protest. Paul Goma mărturisește, în cadrul emisiunii Memorialul durerii, că din momentul în care a avut loc Revoluția din Budapesta, în 1956, mai mulți tineri împărtășeau aceleași sentimente ca și Goma, mulți ar fi fost cei ce voiau o acțiune și din partea românilor, dar au preferat să rămână în umbră, mulțumindu-se cu admiratul și încurajările ce i le dădeau lui Paul Goma, ascultându-i, mai târziu, în nopțile adânci ale timpului, difuzările de la Radio Europa Liberă, după cum arată Alex Ștefănescu în articolul La o nouă lectură: Paul Goma, publicat în revista România literară, menționând că „în acel întuneric al solidarității lașe s-a creat mitul Paul Goma”[10].
În ceea ce privește studiile superioare, Paul Goma nu reușește să le încheie, din cauza faptului că devenise persona non grata. Destinul cărților sale a fost marcat de aceeași realitate. Abia în 1966, reușește să publice povestirea Când tace toba în revista Luceafărul, povestire ce avuse titlul inițial Aia. La scurt timp după, trimite spre publicare un fragment din Ostinato care este, bineînțeles, refuzat. Dar deja de atunci, la un prim contact fragmentar cu acest roman, Miron Radu Paraschivescu „îl situează pe Goma”, după cum notează Mariana Pasincovschi, „pe tărâmul disidenței, afirmând că „… e un Soljenitîn român”[11]. Romanul apare în anul 1971, în Germania și în Franța. Un mai târziu, apare și romanul Ușa. Apariția acestor romane în străinătate îi asigură autorului siguranța. Prestigiul pe care îl câștigă „funcționează ca un zid protector în lupta cu Sistemul Comunist, care încearcă să îl facă să nu mai vorbească”[12]. Dovezi solide ale tendințelor securiștilor de a-l reprima pe iconoclastul Goma, ni le oferă Mariana Sipoș, în lucrarea Destinul unui disident: Paul Goma. Întreaga carte are la bază dosarele de securitate ce au drept titlu „Strict Secret”[13]. Atât planul de măsuri, cât și rapoartele îndeplinirii acestora sunt arhivate și au trecut „după căderea comunismului, de la Securitate la SRL, de la SRL la CNSAS și a devenit public, conform normelor în vigoare”[14].
Unul dintre textele strict secrete cu care ne face cunoștință Mariana Sipoș, este cel din 17 martie 1977, care prevede un „Plan de măsuri în continuarea măsurilor de anihilare și neutralizare a acțiunilor ostile inițiate de PAUL GOMA, la instigarea și cu sprijinul postului de radio Europa liberă și a altor centre reacționare din Occident, se vor întreprinde următoarele: I. Acțiuni de descurajare, derutare și intimidare […]”[15]. Urmează înșiruirea a 11 astfel de acțiuni și a direcțiilor ce vor răspunde de realizare acestora, voi enumera doar două dintre ele: „1) Se va iniția o acțiune permanentă de tracasare prin telefon a lui PAUL GOMA, în scopul de a-l timora și determina să nu mai răspundă la apeluri. Răspunde: Direcția I. 2) Vor fi selecționate surse informative și alte persoane de încredere care să-l contacteze pentru a intra în dispute de natură a-i ocupa timpul și crea o stare de tensiune. Răspunde Direcția I”[16].
Dat fiind faptul că Paul Goma își continua demersul anticomunist chiar și în condiții ostile, cu înverșunare crescândă și fără frică de tortură, securiștii nu găsesc altă soluție decât exilarea scriitorlui. Această decizie se trage, mai ales, de pe urmele scrisorii pe care o expediază lui Ceaușescu, cerându-i „să semneze împreună scrisoarea de solidaritate cu Charta 77”[17]. Aflat la Paris, el se înscrie în varii comitete ce pledează pentru libertate în exprimare și gândire și își publică următoarele opere literare. Dar nici în exil, după cum relevă Ion Simuț, viața nu îi este deloc ușoară: „trimişi obscuri din ţară au încercat, pe diverse căi, să-l intimideze sau să-l suprime”[18]. În prima perioadă a anilor de exil, au avut loc mai multe tentive de omor. Cu toate acestea, scriitorul a rezistat, or „tot ce se întâmplase cu Paul Goma în 1977”, după cum conchide Ovidiu Șimonca, „arată clar: un om înfruntase un sistem. Și reușise, la capătul unor luni istovitoare, să învingă acel sistem: el nu se lăsase târât în mocirlă, nu se lăsase cumpărat, ademenit, intimidat”[19].
[1] Romul Munteanu, Metamorfozele criticii europene moderne, Editura Semne, București, 1998, p. 38.
[2] Alex Ștefănescu, La o nouă lectură: Paul Goma, în „România literară”, nr. 19, 15-21 mai 2002, p. 10.
[3] Mariana Pasincovschi, Paul Goma, Biografie și Literatură, Editura Limes, Florești-Cluj, 2012, p.10.
[4] Ibidem.
[5] Memorialul Durerii, Episodul 31 – Paul Goma, 03 decembrie 2010, disponibil la: http://memorialul-durerii.blogspot.com/search?updated-max=2010-12-03T15:35:00%2B02:00&max-results=7&start=21&by-date=false
[6] Mariana Pasincovschi, Paul Goma, Biografie și Literatură, Editura Limes, Florești-Cluj, 2012, p. 11.
[7] Memorialul Durerii, Episodul 31 – Paul Goma, 03 decembrie 2010, disponibil la: http://memorialul-durerii.blogspot.com/search?updated-max=2010-12-03T15:35:00%2B02:00&max-results=7&start=21&by-date=false
[8] Alexandru Petrea, Cazul Paul Goma între politică și literatuă (Ion Simuț mi-a trimis acest text al său, pe care-l public cu plăcere), în Literatură și provocări contemporane (blog), disponibil la: https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/10/cazul-paul-goma-intre-politica-si-literaturaion-simut-mi-a-trimis-acest-text-al-sau-pe-care-l-public-cu-placere/
[9] Ibidem.
[10] Alex Ștefănescu, La o nouă lectură: Paul Goma, în „România literară”, nr. 19, 15-21 mai 2002, p. 10.
[11] Mariana Pasincovschi, Paul Goma, Biografie și Literatură, Editura Limes, Florești-Cluj, 2012, p. 12.
[12] Ibidem.
[13] Mariana Sipoș, Destinul unui disdent: Paul Goma, Editura Universal Dalsi, București, 2005, p.14.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Mariana Pasincovschi, Paul Goma, Biografie și Literatură, Editura Limes, Florești-Cluj, 2012, p. 12.
[18] Alexandru Petrea, Cazul Paul Goma între politică și literatuă (Ion Simuț mi-a trimis acest text al său, pe care-l public cu plăcere), în Literatură și provocări contemporane (blog), disponibil la: https://alexandrupetria.wordpress.com/2011/10/10/cazul-paul-goma-intre-politica-si-literaturaion-simut-mi-a-trimis-acest-text-al-sau-pe-care-l-public-cu-placere/
[19] Ovidiu Șimonca, Paul Goma – tăceri, proteste, rupturi, în „Observator cultural”, nr. 30, 22-28 septembrie, 2005, p. 6.