Regal Literar

Dănuț Constantin: Parastas cu mici

Dănuț Constantin

A două zi după parastas, domnul Neacșu se duse la garsonieră. Amintirile îl podidiră și o lacrimă i se scurse pe obraz. Era sincer înduioșat de tot felul de amintiri care îl năpădiră cu un gust de miere zaharisită demult. Îl vedea aievea pe taică-său în diverse ipostaze din copilăria lui, din adolescență, chiar și de când îl văzuse odată plimbându-i odraslele prin parc. Ce scurtă e viața asta și cât ne mai chinuie! Purgatoriul e aici! Își spuse luând o grimasă meditativă.

Parastasul a fost perfect.

Rudele și prietenele au fost prezenți fără excepție. Au lipsit doar cei care au plecat înainte… Of… Ce de rubedenii am avut… și-acu’…

S-a dus și Nene… Și mămica și tăticu’ – nu mai vorbesc… și unchiul Titi… Biata Florența și ea… la doar 34 de ani… Și-acum… Mitică. Așa a fost să fie… fiecare cât îi este ața… Că dacă am putea-o prelungi… Deh! Nu mi-aș dori să trăiesc atâta!…

A fost și nea Ionică (noroc că îl mai ține Dumnezeu la aproape 90 de ani ai lui…), și tanti Florica, mai are puțin și face suta, da nu-i dai mai mult 70-75 de ani… își face de lucru tot timpul în grădina din spatele casii. Au fost și verii lui nea Mitică,… vecina de la parter… și administratorul, domnul Ionescu… Frumos din partea lor, cu toate că nu toți au fost întotdeauna cumsecade… dar… deh! Așa se cade la mort. La noi în oraș ne cunoaștem cam toată lumea cu toată lumea. Așa-i în orașele mici de provincie. N-a fost șeful de post, că, cică, era într-o misiune… Aiurea! Erea tablă de beat! Că, la ei, cum se lasă seara și toată lumea din oraș e în casă, n-au nimic de făcut decât să se mai cinstească, mai joacă șah, table… să le treacă de urât.

Da’ popa Sebi (de la Sebastian) om de mare… mare…  cinste! Diaconu Vasile… Ce slujba frumoasă au făcut la cimitir…. Noroc că a fost un pic de soare.

Eh! Tanda pe manda, a ieșit bine. Și ăia de la pompe funebre… S-au ocupat ei de tot… nici n-am simțit… Coliva lui doamna Polonelu a fost bună de data asta, că i-au dat vecinele mai multă nucă…

Eh!…

Toată lumea a râs, s-a simțit bine, popa a mâncat de la antreurile stufoase până la sarmalele cu mămăliguță. S-a cam cherchelit el așa… dar și-a mai lăsat loc și pentru următorul botez…

–          Părinte, dar cum e cu musulmanii ăștia… cum le zice … fund…amenta…lișți?

–          Păi…domnu’ Neluțu, Coranul este… desprins din… Vechiul Testament… E o religie care… urmează pe cale istorică și nu numai, creștinismului!

–          Nu, nu, părinte, de ce … aaaa….

–          Păi, pentru că… Cum să-ți explic eu matale, bre?!

–          Da’, și-atunci de ce?… terorismu’ asta… Al Qaida… sau cum i-o zice! Jihad…

–          Domnu’ Neluțu… vii într-o zi la biserică și îți explic eu cum e cu Islamul și mahomedanismul. La ei sunt doar unii extremiști, cam ca peremeu’ la noi, ai înțeles? Ăilalți sunt buni! Cam ca penecedeu’, la noi, sau chiar și pesedeu’… Așa și la ei! Eh! Asta e! Singura dreaptă credință este crezul nostru strămoșesc, ortodoxia! Bună ciorba asta de sărbătorile Sfintelor Paști!

 

De jur împrejurul mesei, toată lumea sorbea din ciorba de miel. Era a doua zi de Paști. Anul ăla Paștele a picat la fel cu cel al catolicilor…

Fusese o țuică de drum lung, niște antreuri frumos aranjate, ciorbă de miel, costiță de miel și alte bunătăți însoțite de vin roșu pentru cei fără probleme cu inima, vin alb pentru cei cărora le pria vinul alb, deseori întrerupt cu țuică de-acu trei ani… roasă bine!

Una din babe veni de la bucătărie și întreba, în gura mare, din pragul ușii, întrerupând discuția teozofică ce se înfiripase între meseni:

–          Cine vrea mici?

–          Doamna Neacșu, suntem plini, nu mai trebuie decât o cafeluță! zise diaconul.

–          Eu doar întreb…

–          Totul a fost excelent, zise părintele Sebi, dacă și coana preoteasa ar găti așa… m-aș face cât răposatul popa Vasile! De-aia l-a chemat Domnul la el, hahaha! să-i povestească rețetele noastre, neaoșe!

Toată lumea a râs cu poftă ghiftuită.

Una peste alta, vrură mici toți mesenii…

Femeile stăteau în bucătărie, că nu se cădea să se amestece cu bărbații care erau cam luați de ape… și vorbeau cu glas cam tare…

 

–          Acușica punem de mici!

–          Da să nu-i prăjiți, că parcă nu au același gust ca la grătar! Apropo! Da’ unde-i faceți?

–          Părinte, la draicucaru lu’ vecina! O să dureze ceva… da’ zice că ies nemaipomenit și nici nu are ulei!

 

Rumen în obraji, popa, care dăduse dovadă de o cultură culinară fără reproș, întreba subit:

–          Știe cineva care este adevărata rețetă de mici? Aia autentică,… nu ce se servește azi!?

–          …

–          În primul rând e carnea…

–          …

–          Care trebuie să fie proaspătă și să aibe și un pic de seu de oaie…

–          Părinte! Aia de la Metro nu are decât carne de porc și de vită… și cine știe ce o mai fi având! Unghii și copite tocate!

–          Da’… Fără seu… nu are valoare! Am citit o rețetă pe care mi-a dat-o domnul Neacșu acu vreo trei ani… Nu, domnu’ Neacșu?

–          Patru ani, părinte, la parastasul lui tată… îi făceam de șapte ani… Găsii rețeta în dulapul de scule, dupe balcon.

–          Așa, așa!…

–          Era o rețeta de la Caru’ cu Bere…cred că era de pe la o mie optsute și ceva… Nu? …domnu’ Neacșu?

–          Da… da… da, părinte! Nu știu de unde o avea… e adevărat că lu’ tata i-a plăcut viața! Mergea în Crucea de Piatră o dată pe săptămână, hahahaha! Așa era pe vremea aia! Mama, Dumnezeu să o ierte! …știa, dar nu ziciea nimica! Era bucuroasă că se întorcea acasă și că își iubea copiii, pe mine și pe frații și surorile mele. Am fost opt… Și-acum am mai rămas trei! Lacrimi sincere îl podidiră. Uite! E nea Nicu aici! Hohohohoho! Ce ne-a mai iubit!

–          Neștiute sunt Căile Domnului! L-am pomenit vineri alături de vii și de morți în Sfânta biserică! Maaaare om!

–          Hohohoho….

–          Îmi amintesc când venea la Sfânta Împărtășanie! Se împărtășea de 10 -12 ori! Eram la Sfânta biserică Țarca pe atunci… Eh! Eram tânăr… dar și Coana Mare venea să se împărtășească și când îl găsea pe nea Sandu atât de bine împărtășit, parcă o văd și acum, Dumnezeu să o ierte, că a fost o femeie… zicea: “Sandule, treci acasă, găsi-te-ar mostofalca-n gât! Hai, că te-ai împărtășit destul!” dar, zise popa… Hai, cine știe să-mi spună adevărata rețetă de mici?

–          ……

–          Domnu’ Neacșu, uite sunt zece ani de când s-a prăpădit! Și înclină paharul cu vin roșu să picure două-trei picături în farfurie… Să-i fie primit! Și-și făcu semnul Crucii adânc și cu evlavie. Domnu’ Neacșu, ziceam, într-o zi a venit la biserică și mi-a zis: “Părinte, mâine mă duc la Caru cu bere cu șefu’… O fi el evreu, zice, dar e om cumsecade. Dacă nu era el, zice, nu aveam bani, că… părinte eu… mai joc… zic: Știu, nea Sandule, că mai joci barbut…Zice: Părinte, joc că poate câștig și le fac la copii o casă mai mare, să le dau bani să între în viața asta…Așa cum a făcut-o Domnul, părinte. Și-i zic: nea Sandule: Banu’ e ochiu’ Dracului! Nu te mai băga! Lasă dracu’ jocurile de noroc! S-a dus și l-am mai văzut după o săptămână. Pierduse tot…

–          ……

–          Văzându-l așa i-am zis să vină să aibe grijă de mormintele din spatele bisericii, să-i dau un ban până o ieși din situația aia.

–          Și lui nu i-o fi plăcut…

–          S-a potolit nea Sandu… complet… Adică “complet”!… N-a mai jucat barbut – s-a dus să joace la Loto! Da’ mi-au spus mie fetele care lucrau în fosta Cruce de piatră – alea care au mai scăpat, că nea Sandu…. Că băieții! Hahaha!

–          Da’, părinte… cum e cu gropile, la cimitir. Nea Mitică a avut gropi, că a plătit și taxa și impozitu’ din două mii și ceva… da’ dacă eu vreau acu’ să cumpăr o groapă… Am înțeles că nu mai e locuri libere…

–          Mai sunt, mai sunt, pentru dumneatale … oricând!

–          Și cât mai e o groapă acu’, părinte? Nu mă grăbesc…(făcându-și semnul Crucii)

–          Domnu’ Ciontu,… depinde unde-i locul. Dacă vrei la strapontină, e ieftin, freo cin’șpe milioane vechi. Dacă vrei pe aleea principală, e trei’scinci. Asta dacă nu vrei factură… că dacă vrei factură e … ceva mai scump…

–          Da’ ce părinte, sfântu’ Petru deduce TVA-u’?

–          Da’ dacă nu ai bani… mai sunt și locuri de veci la mâna a doua…

–          Cum adică “la mâna a doua”?

–          Păi, nea…

–          ?…

–          Mai sunt locuri cumpărate de mult și nu se mai știe nimic de proprietari, unii au plecat din țară, alții nu și-au plătit taxa, alții nu au plătit impozitu’…

–          Și cu locurile astea ce se întâmplă, părinte…

–          Păi astea sunt locurile care revin parohiei noastre după doi ani.

–          Și un loc, de-asta “la mâna a doua” cam cât este…

–          Păi, ținând cont că parohia a încasat o parte din taxa, sunt ceva mai iefitne… dar, îți spun, depinde unde vrei să fie.

–          Păi, așa… mai pe la margine, că nu prea…

–          Eh, acolo e ieftin! Vreo zece milioane, adică o mie de roni! Dar, asta fără înmormântare, asta îl privește pe mort! Dacă e la zi cu toate alea, taxa către biserica, impozitul la stat, etc.

–          Păi, părinte, mâine coana preoteasa e la birou? Adică nu mâine, că pensia vine pe 27…

–          Când vrei matale, dar să aduci un topomentru să-ți măsoare terenul. Dacă nu ai unul, îți recomand eu pe cineva. Și să nu-i dai lui coana Varvara să aibe grijă de locul matale, că ia banii și fură lumânările și florile! Și le vinde-n Obor! Ați auzit? Asta e valabil pentru toți! Am prins-o de nenumărate ori… Dacă îi place băutura…

–          Da’ locurile astea secând hend or fi bune? Nu e nimeni îngropat acolo?

–          Și ce te mai interesează pe matale dacă o să ai la picioare un săculeț cu oase?! Ce, mai simți ceva?! Fii liniștit, când o fi să te cheme Domnul o să…

 

–          Micii e gata! Se auzi o voce din pragul ușii. Cine vrea cu muștar?

–          Să-i fie primit! Eu vreau muștar picant. Și niște țuică, că tare e bună! Conduce Nea Vasile (diaconul), Nea Vasile, n-ai băut nimic, nu?

–          Nu, părinte, cum așa!? Eu nu beau la parastase!

–          Bine, hai să vă spun cum e cu micii!

–          Da, părinte! Cum e cu micii că la noi s-a pierdut tradiția asta, noi… luăm carne tocată de la Metro, grătar, mangal, foc, îi perpelim pe o parte și pe alta, bere… Și e foarte gustoși!

–          Nea Ghorghe, mata ești mai tânăr… n-ai de unde să știi!… Adevărata rețeta este așa: se ia carne de porc, carne de vită și seu de oaie.

–          Seu?

–          Da, bre nea Gheorghe, seu!

–          Nea Gheorghe, lasă-l pe părintele să ne spună și nouă rețeta!

–          Dacă nu pui și un pic de seu, nu e mici! Da’ stai așa! După ce toci carnea și o amesteci foarte bine cu un pic de usturoi, dar trebuie să ai mâinile unse cu un pic de ulei înmuiat în apă, să se amestece bine, o lași cinci ore să se scurgă de grăsime. După aia o pui la congelator cinci zile…

–          Cinci zile?!

–          Daaaaa… cinci zile la congelator, să se amestece aromele între ele! Fix după cinci zile scoți carnea și o porționezi în mici așa… mai mari, că la grătar o să se strângă. Să nu fie nici prea mici nici prea mari micii!

–          Aha!

–          După asta îi bagi iar la congelator, da’ să nu fie mai puțin de 4 grade, că… nu-i ca în rețetă! Dacă îi vrei mai picanți, acu le strecori un pic de piper măcinat foarte, dar foarte fin… și îi mă ții 3 zile… nici mai mult nici mai puțin…

–          ……!

–          Să se macereze… după aia îi scoți pe măsură ce ai nevoie și îi mai lași 13 ore să se dezghețe. Nu îi dezgheța forțat că pierzi toate aromele.

–          Părinte, eu cred că am mâncat numai de-ăștia dezghetați forțat, că nu aveau nici o aromă!

–          Vezi? Nea Vasile? Vezi ce important e să respecți rețeta? Așa cum ți-o spun io? Gigi, băiatul lui coana Veta, care e bucătar la București mi-a adus o perche de câte doi mici, așa cum îi prepară ei la … la… cum îi zice?!… Intercontinental…

–          Și cum erau, părinte?

–          Eh! Zici că Intercontinental…că ar trebui să fie cine știe ce minunăție….

–          …?!

–          …noooo! Nici pe departe!

–          Și Moise i-ar fi făcut mai buni! Hahaha!

–          Moise?! Păi ei fugeau de faraon. De unde să aibe ei carne de porc? Micul este marea noastră rețeta! Noi, românii am inventat micul. Numai o nație mare că noi putea să inventeze micul. Mare nație! Suntem nația cea mare care a inventat MICUL! S-ar părea că ideea de a băga seu de oaie în amestecul de carne de porc și de vită să-i aparțină Sfântului Andrei! Dacă nu se macerează… nu e MIC! Și bicarbonat! Neapărat bicarbonat!

–          Dar, părinte cum e cu muștarul?

–          Apropos! Coana mare! Mai vin micii aia? Că ne-am uscat de tot, așteptând micii.

–          Acușica părinte… tocmai ce tăiam pâinea!

–          Păi hai coana mare că se usucă berghenbiru’! Diacone! N-ai servit alcool, nu?!

–          Părinte… ne așteaptă la botezu’ lu’…

–          Mergem, mergem… Mâncăm un mic și mergem! Doamne, iartă-l pe robul tău… (cum îl cheamă?)…

–          … Ion Luca Cara…

–          … Ion Luca Cara… Vă bateți joc de mine? Hai, uite micii mult așteptați! Și muștarul… Muștarul e picant, coana mare?

–          Nu, părinte…

–          Dumnezeu să-l odihnească pe robul său, nea Mitică!

–          …Dumnezeu să-l odihnească…

 

Toată lumea înclină paharele și varsă o picătură să-i fie mortului.

–          Hai, poftiți la mici!

–          Poftă mare!

–          Da’ coana mare, o bere n-ai?

Ar putea fi artă cu în aer liber şi copac

Strada pe dealul Uranus, Bucuresti 1980 – acuarela 20 x 30

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *