Dacă Nichita Stănescu afirma, definitoriu, că Poetul este aidoma soldatului, că “nu are viaţă personală, că este praf şi pulbere„, poetul Ovidiu Răduță contrabalansează această afirmație absolută, implacabilă, în volumul de debut “Nimic”. Viața personală de poet a lui Ovidiu Răduță se desfășoară pe parcursul a patruzeci de poeme ce urmăresc, cu profunzime, existența nimicului din jur. Acest volum excepțional, de poezie autentică, scris dintr-o nevoie de comunicare a esențelor, merită pus pe primul raft al poeziei contemporane. Ovidiu Răduță se află la un alt nivel de exprimare și percepție a sensibilității, pe un palier stilistic și expresiv superior, cizelat si bine tematizat, față de poeziile coligate, „uitate, abandonate şi prăfuite„, ale scriitorului Mircea Cărtărescu, care adnota pe marginea volumului cu titlu identic – Nimic, din 2010.
„Le-am găsit, uitate, abandonate şi prăfuite, într-un plic vechi dintr-o cutie de carton, bietele mele ultime-ultimissime poeme, care-au zăcut acolo aproape douăzeci de ani, fără să mai spere într-o deshumare pioasă. Le-am recitit cu inima strânsă, atât cât mai puteau fi ele citite pe foile galbene şi friabile, pătate de cafea, străpunse de furia micilor litere de metal ale maşinii mele de scris. Şi deodată, mi-am dat seama că în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mult mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că, de fapt, aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber. Le public acum ca pe nişte «postume din timpul vieţii», pentru beneficiul câtorva prieteni.” (Mircea Cărtărescu – vol. Nimic)
Nu asistăm în acest volum la niște exerciții formale de liricizare a eului sau la începuturi ludice de lansare în operă, dimpotrivă aici avem parte de un autor care gândește poetic până la măruntaie, până la “nimicul” artei pentru a se recompune din Nimic. Poezia ca terapie se reflectă foarte bine în lungul drum al lui Ovidiu Răduță printre faldurile realității personale și înconjurătoare. Ochiul său artistic este necruțător prin sinceritate, folosind tot arsenalul po(i)etic de care dispune Logosul său.
Nimic nu este numai o carte circulară în interiorul paginilor, unde se manifestă o ars poesis, unde are loc arderea eului, ci și la nivel tactil, material. De pildă, pe coperta 1 se află titlul, care se încheie cu reversul său, pe coperta 4, acolo unde apare un epitaf surprinzător: “Nu-mi place! Tai tot și rescriu înăuntru”! Autorul își distruge astfel tot demersul auctorial, revenind acolo unde începe rescrierea palimpsestică: “înăuntru”. Cartea nu are nici prefață, nici postfață, așa cum se întâmplă adesea pentru cei nesiguri, care apelează la autorități literare, pentru a fi girați sau urcați poate prea devreme pe un podium foarte fragil. Vocabula “Nimic”, peste care este aplicată o radieră vizuală, sub forma unei linii orizontale, ne pune în încurcătură. Cu toate acestea, drumul ales de Ovidiu Răduță este lucid: el știe ce face, poezia sa nefiind o întâmplare, o haină de cuvinte aruncate pe pagini albe și reci. De fapt, prefața este o dedicație, un crez din partea unei prezențe protectoare, “care mi-a schimbat viața”, și care îi declară salutar: “Să crezi în magia cuvintelor și simțirilor tale!”
În loc de introducere reprezintă, de fapt, uvertura demersului poetic, anume afirmarea egoului poetic, autentic și omniscient, autovalorizant, care anunță că noi, spectatorii acestui spectacol poetic, vom fi martorii unei radiografii în formă directă, brută, deoarece “la fiecare final de strofă sau poezie, am simțit un sentiment de eliberare și satisfacție”. Travaliul creator al poetului-omului Ovidiu Răduță nu pare, deci, doar un jurnal extim (în sensul dezvoltat de Michel Tournier), cât mai ales o fascinantă oglindire, de afirmare, în notă auto-ironică: „Vezi tu, am scris aceste poezii pentru mine, doar pentru mine! Așa, ca o terapie. Nu te simți obligat să apreciezi ceva în vreun fel.”
Poezia omonimă deschide volumul în mod sentențios și poziționează poeziile care vor urma drept înlănțuiri și descrieri ale crezului poetic despre Nimic. Astfel, negațiile nimicului din poezia-efigie sunt, de fapt, afirmații ale valorii nimicului material, palpabil, ale nimicului iluzoriu, într-un continuum existențial și de gândire cioraniană.
O dată cu sine, nimicul nu aduce nimic. (….)
Deși nu desemnează nimic, fiind un nimic,
Nimicul are un nume. Se cheamă: Nimic. (…)
……..Deci omul este un nimic.
(Nimic)
Interogațiile din existența materială și dinspre sine au curajul de a pune la îndoială filozofia și religia, ambele aparent în antagonism, până la dubitația supremă: „Poftim? Dumnezeu e nimic? Atunci și eu sunt nimic. Iar un nimic nu rezidă dacă nu înțelege nimic„. Sofismele poetice ale lui Ovidiu Răduță nu sunt exerciții pătimașe de a-teism, cât dorințe exprese de revelare a lui Dumnezeu și a creației sale în spirit – Omul -, însă nu în carnalitatea trecătoare, ca persoană fizică. Dumnezeul spiritual este altfel de găsit, prin aceste interogații cu valoare argheziană, un drum spre adevărul ascuns, spre „mysterium tremendum„. Șirul de negații și duble negații, sentințe sau forme ludice de maieutică a nimicului, confirmă conștiința înalt poetică a „Anonimului” Ovidiu Răduță.
Poate că spun nimicuri pentru a defini un nimic,
Dar singura afirmație ce-o neg este că sunt un nimic.
Și nu mai spun nimic.
(Nimic)
În „Trecere„, poetul dovedește o puternică sugestie de imagini și stări, o incandescență care arde hârtia, ieșind de acolo spre cititor, pătrunzându-i simțirea. De fapt, aceasta este forța întregului volum: de rupere de suportul fizic pentru a ajunge la inima alterității privitorului/cititorului. Din acest motiv, „Nimic” este o imagine a absolutului, a întregului din interior. Și nici interiorul nu este acolo unde mintea crede că ar putea fi, căci acolo este tot… nimic.
Ce mângâie e doar iluzia
Că poți atinge sfera ce o trăiești
Ce doare însă este numai ura
Că nu urăști din suflet fără să iubești.
Două poezii îngemănate perfect, între masculin și feminin, se succed ca niște file de jurnal. „Din dragoste” este o auto-confesiune despre sinceritate și voluptate, despre un târg continuu și confuz de trăiri, ce poate duce la renaștere, din fericire, pentru că „un suflet răpus mă răpune, dacă nu-l înviu!„. În „Femeie„, suntem martorii manifestării animus-ului dual, iar versurile încărcate de emoție și ritm redau pendulările, chinurile, și în final, revitalizarea mult dorită: „simt cum bărbatul din mine trăiește…pentru o femeie!”
Interogațiile și manifestările profanului în sacru, și viceversa, continuă să fie devoalate în sub-teme ale nimicului, scopul fiind cunoașterea autentică. Astfel, poeziile ce urmează unesc pagini și sentimente, iar lupta dintre celest și teluric (Geometrie), dintre aspirații și împliniri (Prezentul), dintre zbor și pas (Refractar), sub semnul Mântuirii (Delirium) și Absolutului (Galactica), dincolo de singurătate (Indiferență) și neîmplinirea în iubire (Pe după jaluzele), sunt toate niște fâșii de care poetul, cu mult stil și conștientă de sine, se eliberează din strânsoarea impusă de ideologii și prejudecăți corupătoare (ROGVAIV; Cu bărbați).
Trilogia poeziilor în limba engleză (Aim; Attempt for freedom; The parent-child) confirmă nu numai bogăția lexicală și stăpânirea limbajului, cât și păstrarea stărilor din poeziile în limba română. Astfel, conceptul volumului nu se diluează, ci se sedimentează în alt registru lingvistic, Ovidiu Răduță rămânând fidel misiunii invocate, de la început până la sfârșit.
The reasons to prove that all things I say
Might be conclusions of my simple feeling
That I’ll escape, for freedom. And one day
I’ll be myself creator of a perfect human being.
It’s my life and I’ll keep it!
(Motivele ce dovedesc toate lucrurile ce le zic
Ar putea fi concluzii ale făpturii mele simple
Că voi scăpa, pentru libertate. Și într-o zi,
Eu însumi voi fi creatorul unei perfecte ființe.
Este viața mea și o păstrez !
traducere Florentin Streche)
Dacă „Divorț” și „Doi” sunt reflecții în…reflexia unor relații profund umane, cu accente dulci-amărui, în „Din pom” există o ieșire din starea critică:
Fără păcate o mie, îți pot mușca intens
Roșeața și să-mi las rațiunea în derivă.
Din gustul tău, emoția mea își capătă un sens.
Dacă întreg volumul este confirmarea excelenței în arta poetică, în prozodie și ritm, în metafore inedite cu valoare absolută, apoftegmatică, există două poezii distincte care ating geniul liricii la Ovidiu Răduță, și anume trecerea de la poezie la poemul de întindere, de substanță alegorică (Dragă Prință, mă pierd!) și explicit biografică (Paralele cu școală). A reda, fragmentar, pasaje din aceste două „bijuterii” ar fi o impietate și mai grav de-atât, confiscarea unei perle dintr-un șirag de perfecțiuni în versuri.
Fără îndoială, așa cum afirma Ionel Bota în finalul cronicii sale, volumul Nimic este „semnul unui poet”, însă nu la junețe, nici sub steaua debutului șovăitor, ci într-o paradigmă a poeziei mari, care depășește nivelul poeților consacrați de astăzi. De aceea, Ovidiu Răduță merită să rămână sub semnul poeților de anvergură și de substanță, care, din „nimic”, a reușit să ajungă la noi toți în chip deplin.
CV Literar
Ovidiu Răduță a absolvit Facultatea de Cibernetică, Statistică și Informatică Economică în cadrul Academiei de Studii Economice București (2006), continuând studiile post-universitare de Master și Doctorat în cadrul aceleiași Universități. În 2018, a studiat Securitate Cibernetică la Harvard University în Statele Unite ale Americii. Cu o impresionantă carieră de peste 16 ani în implementarea proiectelor informatice în cadrul unor companii și structuri internaționale cu renume mondial, își găsește bucuria în lumea artelor, fiind pasionat de pictură, dans, teatru și nu în ultimul rând, de literatură, având o inspirată aplecare către poezie. În 2013, a debutat cu poezia „Nimic” în revista „Don Quijote”, Oravița.
Încurajat de „Premiul de Excelență pentru debut” obținut în 2014 în cadrul festivalului național de poezie „Eminescu la Oravița”, decide să pună la un loc emoțiile permanentizate în versuri și publică în 2019 primul său volum de poezii intitulat „Nimic”, însumând peste 40 de poezii în limbile română și engleză. Volumul a primit Premiul de Excelență din partea Revistei Regal Literar, 2021.