Cadenţe la Marea Tireniană
Faleza-i în clocot
suntem primii sosiţi
începe
stagiunea figuranţilor de seară
rusul Saşa,
cântă cu noduri
şi plânge în rate
acordeonul îndârjit
cheamă sirene
Saşa e vesel,
mai poate salva lumea
pornită la vale
o lume făloasă
şi prăfuită
poartă chiar haina lui
pierdută într-un pariu
mincinos
barcagiul Pierro
are scris pe tricou „l-am slujit pe Traian”
fanfare exersează
cantata
La Madonna nostra
oraşul are ochii
jilavi,
privitori la marea de tăciune
oglinda purtată-n poşetă
m-arată fumurie
vara-i şi ea
la final
mai sosesc alţii ca noi
suntem teferi,
suntem veseli
şi-aproape frumoşi
pescaruşii au panglici colorate
la gât
pe scenă, se joacă Pullcinella,
signora Atticella
se-nvârte râzând-plângând
specatacolul se va repeta
până vom deveni,
mai frumoşi decât suntem
şi mai veseli, aproape copii,
felinarele preling
peste creştetele noastre
romanţiozitate gălbuie,
apare şi-un Richard
vrea un cal de mare
suntem veseli, aproape frumoşi
contează?
Patriciana
Patriciana
de pe Via Appia
are pasul indecis
oprit în marmură
ar fi trebuit s-ajungă undeva,
poate-şi caută iubitul
fost viteaz imperial
ajuns aici,
un nume uscat,
înscris pe cioturi de piatră
funerară
fascinantă, deși are 2000 de ani
zic unii
eu aş crede-o mai tânără
alura ei înfruntă încă
mişcarea browniană
a lumii
cu ochi albaştri, negri?
războaiele au dus la victorii
grave ori sfinţite
multe veri
ea n-a mai apucat
ţinuta să şi-o schimbe
pe colierul invechit
adast-acuma o şopârlă
privirea-i flăcără
dintr-un soare neştiut
pasul frânt
a împietrit secundele…
e o derută solemnă
prin timp înapoi,
e-un urlet pribrag,
în mine un dor
vine, trece,
şi nu-i pot spune
Patricianei
încotro e finalul
sau cât ne-a mai rămas
din cale.
Via Appia
In memoriam, Doni
Pe Via Appia în jos,
îmi faci semne din ploaie
tobe cereşti, în răzvrătire primejdioasă,
fără nume se-apropie,
taie neliniștea
îmi preia chipul
fantomatic,prelungit
în cioburi sticloase
te strig,
am aşchii în glas
drumu-i răstignit printre măslini
cu trunchiuri şerpi-ncolăciţi
frunzele au culoarea vineţie…
lumina, în convulsii
îmi produce sete
mai e şi acolo vreun deal,
vreo stradă, o trăsură?
Via Appia o vezi urcând,
sau coborând?
mă fotografiez
în chip de singurătate indecentă
ochii tăi, capăt de pod în oglinzi,
ar putea risipi vrajba fricii,
să trec desculţă
dintr-un timp în altul?
Eden Reinventat
Adam şi Eva
strămoşii,
păşesc prin limpezimea
unei oglinzi ovale
prelungită foarte
în contur moale, nesigur
se ţin de mână
pare o desăvârşită iubire
şi teamă,
undeva, sămânţa discordiei lumeşti
a dat în clocot
despărţindu-i
nu ştiau să numere
şi nu mi-au lăsat moştenire
măcar o aritmetică primară
despre întâlnirea paşilor
şi urma lăsată
pe calea iniţiatică.
Eva încă mai caută
bărbatul primordial
singurătatea-i vampiră
o strânge de şale, de răsuflare
Edenul e toropit de-atâta lumină
ceremonioasă,
Adam, pătimaş,
ar vrea să-i fie scoase din coaste
Evele care, n-au săvârșit
blestemul de-a fi
bondoace ori schiloade
palide, pătate de vreme, încreţite,
îi este dor chiar şi de şarpele
tăinuitor pervers.
Târgurile Nepăsării
…găteli,
frumoase găteli!
se rostuiesc
de-a lungul sărbătorii,
găteli, o da, găteli
în toate culorile;
în vâlvătaia simţurilor,
cu vâlvătăi, în nesaţiul
vioi, topim ore pleşuve, zbârcite,
aduse la bâlci,
unele scapă din lanţul gătelii
se-aruncă pe uliţi, în târguri,
pe drumuri de răscruci
buimăcitoare, strigând:
„suntem, suntem vii”
departe-i pieirea,
cântând se aude:
jucaţi! rolul de-a roata,
jucaţi!
toiege în flăcări şi pietre fierbinţi
să ne fie sub tălpi!
arginţi pe uliţi
pentru săraci şi paradă
arginţi, arginţi şi argilă!
să-nceapă turnirul
băutorilor de nepăsări
trâmbiţe sună
printre găteli
o, ce mai găteli!
haideţi încoace, de-a roata!
Parabole ochi roşii
Cuptorul din poveste
avea ochi fierbinţi
găurea întunericul
şi urechi avea
din buturugi fumegânde
aburul ţuguiat
ieşit din fiinţa lemnului
atingea aripile heruvimilor
veniţi şi ei uneori
din pribegie
să se încălzească, buluc,
la întrebări
nu-mi puteau răspunde
din pricina şarpelui casei
tolănit parşiv
între drumurile
şi vremile de sub cuptor
ce urmau să se-mplinească,
ticălosul ! ştia că mi-e frică
veni porunca
să-mi iau cele de trebuinţă
şi să plec
şarpele s-a cuibărit
în povara lucrurilor mele
scuipa pilde, semne
l-am ogoit doar împărţind
cu el apa mea
şi pâinea mea,
amăgirile mi le susură încă
în auz, la fel de nelegiuit
şi ritualic din ce în ce
mai răguşit orbit, bea soare,
se zbate….
vechea vatră e acum grădină.
Spectacol pentru întărâtarea vremurilor
măşti perfecte aşezate şi peste
simţăminte şi dinţi
(poate înşelători, poate cuminți}
ne dăm cu hinta
spre răsărit ori apus
busola ne arată mereu
semnul plus
eu şi ei, şi-ncă eu,
şi încă alţii
râdem, cântăm profesional
dezmoșteniți de timp,
încăierarea scamatorului poznaş
cu învăţătorul meu chiţibuşar
nu-i deloc ameninţătoare
tuşa Natalia poartă şorţ pestriţ
şi seamănă într-o doară
gazon verde tivit apoi
milimetric de-o maşină
marca Singer,
rafinat, unchiul Lazăr
încrezător în minuni
se sprijină în baston de lut
emite păreri de spectator vlăguit
şi-şi potriveşte ceasornicul
de buzunar,
exact la clipa când,
lumea din jur, vădit falsă,
linguşitoare, trecătoare,
se opreşte locului aplaudând
perfidă, flecară, întrebându-l
de-i Lazăr cel înviat
el tace gata să se-nfrupte
din spectacolul pus la cale
doar pentru întărâtarea
vremurilor.