Regal Literar

Clipa de poezie: Veronica Balaj – Cadenţe la Marea Tireniană…

Autor: Veronica Balaj

Cadenţe la Marea Tireniană

 

Faleza-i în clocot

suntem primii sosiţi

începe

stagiunea figuranţilor de seară

rusul Saşa,

cântă cu noduri

şi plânge în rate

acordeonul îndârjit

cheamă sirene

Saşa e vesel,

mai poate salva lumea

pornită la vale

o lume făloasă

şi prăfuită

poartă chiar haina lui

pierdută într-un pariu

mincinos

barcagiul Pierro

are scris pe tricou „l-am slujit pe Traian”

fanfare exersează

cantata

La Madonna nostra

oraşul are ochii

jilavi,

privitori la marea de tăciune

oglinda purtată-n poşetă

m-arată fumurie

vara-i şi ea

la final

mai sosesc alţii ca noi

suntem teferi,

suntem veseli

şi-aproape frumoşi

pescaruşii au panglici colorate

la gât

pe scenă, se joacă Pullcinella,

signora Atticella

se-nvârte râzând-plângând

specatacolul se va repeta

până vom deveni,

mai frumoşi decât suntem

şi mai veseli, aproape copii,

felinarele preling

peste creştetele noastre

romanţiozitate gălbuie,

apare şi-un Richard

vrea un cal de mare

suntem veseli, aproape frumoşi

contează?

 

 

Patriciana

 

Patriciana

de pe Via Appia

are pasul indecis

oprit în marmură

ar fi trebuit s-ajungă undeva,

poate-şi caută iubitul

fost viteaz imperial

ajuns aici,

un nume uscat,

înscris pe cioturi de piatră

funerară

fascinantă, deși  are 2000 de ani

zic unii

eu aş crede-o mai tânără

alura ei înfruntă încă

mişcarea browniană

a lumii

cu ochi  albaştri, negri?

războaiele au dus la victorii

grave ori sfinţite

multe veri

ea n-a mai apucat

ţinuta să şi-o schimbe

pe colierul invechit

adast-acuma o şopârlă

privirea-i flăcără

dintr-un soare neştiut

pasul frânt

a împietrit secundele…

e o derută solemnă

prin timp înapoi,

e-un urlet  pribrag,

în mine un dor

vine, trece,

şi nu-i pot spune

Patricianei

încotro e finalul

sau cât ne-a mai rămas

din cale.

 

 

Via Appia

 

 In memoriam, Doni

 

Pe Via Appia în jos,

îmi faci semne din ploaie

tobe cereşti, în răzvrătire primejdioasă,

fără nume se-apropie,

taie neliniștea

îmi preia chipul

fantomatic,prelungit

în cioburi sticloase

te strig,

am aşchii în glas

drumu-i răstignit printre măslini

cu trunchiuri şerpi-ncolăciţi

frunzele au culoarea vineţie…

lumina, în convulsii

îmi produce sete

mai e şi acolo vreun deal,

vreo stradă, o trăsură?

Via Appia o vezi urcând,

sau coborând?

mă fotografiez

în chip de singurătate indecentă

ochii tăi, capăt de pod în oglinzi,

ar putea risipi vrajba fricii,

să trec desculţă

dintr-un timp în altul?

 

 

Eden Reinventat

 

Adam şi Eva

strămoşii,

păşesc prin limpezimea

unei oglinzi ovale

prelungită foarte

în contur moale, nesigur

se ţin de mână

pare o desăvârşită iubire

şi teamă,

undeva, sămânţa discordiei lumeşti

a dat în clocot

despărţindu-i

nu ştiau să numere

şi nu mi-au lăsat moştenire

măcar o aritmetică primară

despre întâlnirea paşilor

şi urma lăsată

pe calea iniţiatică.

Eva încă mai caută

bărbatul primordial

singurătatea-i vampiră

o strânge de şale, de răsuflare

Edenul e toropit de-atâta lumină

ceremonioasă,

Adam, pătimaş,

ar vrea să-i fie scoase din coaste

Evele care, n-au săvârșit

blestemul de-a fi

bondoace ori schiloade

palide, pătate de vreme, încreţite,

îi este dor chiar şi de şarpele

tăinuitor pervers.

 

 

 

Târgurile Nepăsării

 

…găteli,

frumoase găteli!

se rostuiesc

de-a lungul sărbătorii,

găteli, o da, găteli

în toate culorile;

în vâlvătaia simţurilor,

cu vâlvătăi, în nesaţiul

vioi, topim ore pleşuve, zbârcite,

aduse la bâlci,

unele scapă din lanţul gătelii

se-aruncă pe uliţi, în târguri,

pe drumuri de răscruci

buimăcitoare, strigând:

„suntem, suntem vii”

departe-i pieirea,

cântând se aude:

jucaţi! rolul de-a roata,

jucaţi!

toiege în flăcări şi pietre fierbinţi

să ne fie sub tălpi!

arginţi pe uliţi

pentru săraci şi paradă

arginţi, arginţi şi argilă!

să-nceapă turnirul

băutorilor de nepăsări

trâmbiţe sună

printre găteli

o, ce mai găteli!

haideţi încoace, de-a roata!

 

 

Parabole ochi roşii

 

Cuptorul din poveste

avea ochi fierbinţi

găurea întunericul

şi urechi avea

din buturugi fumegânde

aburul ţuguiat

ieşit din fiinţa lemnului

atingea aripile heruvimilor

veniţi şi ei uneori

din pribegie

să se încălzească, buluc,

la întrebări

nu-mi puteau răspunde

din pricina şarpelui casei

tolănit parşiv

între drumurile

şi vremile de sub cuptor

ce urmau să se-mplinească,

ticălosul ! ştia că mi-e frică

veni porunca

să-mi iau cele de trebuinţă

şi să plec

şarpele s-a cuibărit

în povara lucrurilor mele

scuipa pilde, semne

l-am ogoit doar împărţind

cu el apa mea

şi pâinea mea,

amăgirile mi le susură încă

în auz, la fel de nelegiuit

şi ritualic din ce în ce

mai răguşit orbit, bea soare,

se zbate….

vechea vatră e acum grădină.

 

 

Spectacol pentru întărâtarea vremurilor

 

măşti  perfecte aşezate şi peste

simţăminte şi  dinţi

(poate înşelători, poate cuminți}

ne dăm cu hinta

spre răsărit ori apus

busola ne arată  mereu

semnul plus

eu şi ei, şi-ncă eu,

şi încă alţii

râdem, cântăm profesional

dezmoșteniți de timp,

încăierarea scamatorului poznaş

cu învăţătorul meu chiţibuşar

nu-i  deloc ameninţătoare

tuşa Natalia poartă şorţ pestriţ

şi seamănă într-o doară

gazon verde tivit apoi

milimetric de-o maşină

marca Singer,

rafinat, unchiul Lazăr

încrezător în minuni

se sprijină în baston de lut

emite păreri de spectator vlăguit

şi-şi potriveşte ceasornicul

de  buzunar,

exact la clipa când,

lumea din jur, vădit falsă,

linguşitoare, trecătoare,

se opreşte locului aplaudând

perfidă, flecară, întrebându-l

de-i  Lazăr cel înviat

el tace gata să se-nfrupte

din spectacolul pus la cale

doar pentru întărâtarea

vremurilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *