Sunt momente în care timpul se opreste iar cuvintele tac. Ne auzim doar gândurile care se întorc întodeauna spre începuturi și spre oamenii care au bătătorit drumurile vieții. Mulți dintre noi venim pe aripi de istorie cu nostalgia unui timp care se zbate să supraviețuiască într-un prezent secătuit de idealuri. Și atunci ne sprijinim pe eroi, pe cei risipiți pe pulberi de vreme, flăcări de conștiință și neam, credință si izbăvire.
De curând, o întreagă lume într-o tăcere a cuvintelor a privit cu înalt respect funeraliile înmormantării Prințului Philip, soțul Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a a Angliei. Ne-a rămas în suflet ca un simbol al demnității și măreției în fața morții, maiestoasă și însingurată, supremă expresie a durerii acceptată. Și gândul m-a purtat spre un alt timp, un timp al nostru, al românilor, mărturisitori ai credinței și al respectului nostru față de Regalitate.
Ultimul rege, Mihai I, vărul Prințului Philip, leaga regalitatea prin fire nevăzute, rămânand în istorie emblematice personalități. La noi, undeva departe, înstrăinat și deposedat de bunuri, un distins colonel, la o margine de sat, la Pitaru, păstra cu credință demnitatea militară însuflețit de o rază de speranță. Aștepta ca de undeva, cândva, Regele nostru să se întoarcă și să aducă cu el onoarea vremurilor de altădată, să ne facă să fim mândri din nou, că suntem români. Așa a stat distinsul Alexandru Spirescu, încrezător în alt răsărit al României. Dar nu a fost așa. Doar fiecare început de an îi aducea de la Versoix, o felicitare în care Regele îi împartăsea același crez „Trăiesc cu aceeași speranță că va veni ziua să mă aflu pentru totdeauna alături de voi toți”.
O felicitare cât o istorie, măsurată zi de zi, expresie supremă a dragostei de țară. Este pentru mine, o mare onoare să pot vedea olograf semnatura Regală, neavând cuvinte sa mulțumesc doamnelor Ileana și Corina Spirescu. Tăcerea cuvintelor și cumințenia lor să vă aducă și dumnevoastră bucuria de a vedea una dintre ultimele felicitări, pastrată ca pe o icoană.
