Regal Literar

Liliana Popa: (Ne)liniștile celui ce merge pe un drum nehotărît de alții – Nicolae Florentin Streche

Florentin Nicolae Streche, un poet ce se lasă descoperit, caută analogii, alterități, antonimii. Eul său liric, congener cu prezențele universului, se revoltă, se roagă sau devine meditativ, reflexiv, autoreflexiv, se apleacă cu grația interpretării și profunzime interogativă. Este o poezie a deschiderii spre lume și lumi, cu puritatea ființei și cu o frenezie de începuturi.

Din retrăiri ale paradisului pierdut apar paradoxuri și unele poeme ale vagabondării prin spații imediate sau imaginare, dar și altele, ale inițierii în tainele vieții, ale naturii întretăindu-se la răscruci cu perspectiva evoluției concrete, cu tot mai puține clipe de respiro. Poate de aceea poetul devine de-a dreptul personal, interiorizat în urma propriilor întrebări, a conștientizării unor întrezăriri ivite în urma atîtor întrebări.

Scrie sub impulsul răspunsurilor cristalizate de personalitatea sa lirică în fața fenomenelor induse, nu imprevizibile. Relativitatea lumii desvelește temerile, șovăielile și tremurul gîndurilor sale. Prezentul pare apocaliptic, o genune din care mai răzbat mirifice retrăiri ale începuturilor lumii, puritatea înlocuită de șovăielile reacțiilor umane, la marginea căreia îngerii sînt doar ….martori. Poemele sale, impulsuri, uluiri, secvențe ale neliniștii, ale celui ce merge pe un drum nehotărît de alții.

Un poet șocant uneori, aflat într-o criză de înțelegere și de regăsire ce duce disoluția eului cînd ușile realului se deschid. Odată intrat în vortexul perpetuu, el deschide alte porți spre un univers în care personajele devin imponderabile și lumea pare plăsmuită din vise ce ar fi trebuit să se întîmple. Trecerea dintr-o lume într-alta, căutarea spulberată de atîtea întrebări își găsește o relativă împăcare dată de fiorul metafizic, subtil religios în fața supremației iubirii. Semnele trecerii poetului, reevaluarea destinului sînt totuși un exercițiu al lucidității sale. Florentin Streche are o acută observație a vieții și în mod sigur o intransigență ce nu îl va părăsi vreodată.

Din aceste…observații și dintr-o formidabilă disponibilitate la frumusețile și contradicțiile lumii, la interferența cu cele  ale universului, apar poemele sale, justificate de acum, transparente prin reprezentări, sugestii, tonuri și semitonuri și uneori în nuanțe diafane.

Bun venit întru poezie, Florentin, așteptăm cărțile tale. Drum de întoarcere nu se mai poate !

Am scris cronica de întîmpinare citind poemul

 

Hai!

 

Hai să ne ținem de mână,

ca în copilărie, când era ziua atât de lungă,

încât o uitam și transpiram în carne și în respirație,

când nu miroseam decât a acele zile cu soare,

când ploua argintiu și moale peste noi,

ca să ne împrietenim cu puritatea din ochi.

 

Hai să ne ținem de sufletele noastre,

să mai treacă viața, ca apa peste pietre,

ca norii triști pe cerul mântuitor,

și să ne lăsăm toate bagajele astea grele,

cu tot ce ne-a îndurerat și bucurat,

și să devenim fericiți, nu din disperare,

ci, pe rând, încetișor, în urcare.

E o invitație spre o altă trăire/percepție a vieții, pășind fără a mai fi necesară acea ținere de mână, e o simplificare, precum o întoarcere la starea de puritate a copilăriei, dar și dorința de a cunoaște evoluția ulterioară pas cu pas. E un solipsism….în doi, e o poetică impresionistă, dar atît de frumos scrisă, că te învăluie într-o fragilitate pe care o simți lipindu-se de trup,  precum un voal de mătase sau o mănușă de catifea.

Preeminența are modulația candorii, deși aparține vagului, e o inefabilă chemare/dorință pentru a păși prin minunile lumii, cu fragilitate și puritate. Cuvintele alese, imaginile (plastice sau nu) create sunt diafane, aș păși ușor, încetișor, cu uimire …spre lume !

Liliana Popa – aprilie 2021

 

Colaj de poezii

 

Ruga

Cei care n-au credință din voia lor,
să fie iertați, c-au păcătuit cu spor,
lăsându-i pe toți, din neputință,
într-un salon cu lipsă de voință.
Copiii nu mai au părinți sau bunici,
călcând semeț și cu dispreț de orbi
pe trupul zilei, al clipei îndurerate,
ca lacrimile aurite ale fecioarei.
Se apropie, curând, vremea rea,
apriga stihie si ploaia cea grea,
vine apocalipsa drept mângâiere,
ah, iubito, nu e vreme de alinare !
Unu și cu unu nu mai fac doi,
când stăm cu masca pe noi,
este drum lung până la sine,
Doamne, ajută, și fă-ne bine !

 

 

Interogatie de-amurg

 

așa scriu înțelepții,

că orice început are un sfârșit,

dar nu mai există înțelepți

pentru cea din urmă interogație:

,,și ce se întâmplă cu orice sfârșit,

ce, stimabili vânători de vânt

și amăgitori de amar cuvânt,

tăcând în țipătorul amurg ?,,

 

 

Chipurile

 

din ochii mei

și până în ochii tăi,

apoi din ochii altora

vom rămâne eterni,

numai să promiți

până n-om mai fi aici,

că nimeni nu va adormi,

că nimeni nu va clipi,

și chipurile, ne vom privi !

din ochii mei

din ochii tăi

din ochii tuturora,

de nu-mă-uita!

 

 

Închisori

 

Închideți-mă acolo unde este liniște,

unde se văd minunile jinduite,

de unde se aud picăturile cum cad,

unde vântul este un frison prelung,

închideți-mă bine, pentru totdeauna,

acolo unde vă pot auzi pașii și privi chipurile,

și-ntr-o dimineața parfumată,

voi fi atât de închis de voi,

încât veți fi prea liberi și îndurerați,

încât nu veți simți cum curge timpul,

ca un delir între mine și voi.

De aceea, nu mai cereți libertate,

ci veniți lângă mine, în închisori de dor !

 

 

Ochii ploii

 

Azi, au căzut frunzele după ploaie,

numai omul, acest lut de sânge,

a rămas în picioare, cu o durere,

că nu poate urca pe scara din cer,

cu ochii săi ambisentimentali,

unul care râde, altul care plânge,

din care să se desprindă o frunză.

 

Ochii ploii ne privesc iarăși,

o, ce grea este căderea ei!

Și zboară cocorii peste noi

în curând, dar nu avem timp

să îi vedem și să îi auzim,

căci tot pământul e adormit

încet, în propria indiferență.

 

Un sfinx de-ar mai trăi,

cine să-l întrebe ce va fi?

Un sfinx de-ar mai fi,

numai tăcere de necuprins

și un cer foarte jos și trist.

 

 

Lux

 

Lumina palidă a durerii

se stinge

nu de ochii lumii.

 

Lumina bucuriei

re-nvie

de dragul iubirii.

 

În moarte și înaintea ei

este atâta veșnicie,

încât lumina toată

se sfiește.

Născut în Bucureşti, la 26 octombrie 1982, licenţiat al Facultăţii de Litere, Secţia Bibliologie – Universitatea Bucureşti (2006), masterand în domeniul „E-government în administraţia publică” (lucrarea de disertaţie: „Politici e-government în societatea informaţională”, 2007) şi în Studii Culturale Europene – „Cultură şi politică în context european şi internaţional” (lucrarea de disertaţie: „Cultură şi mentalităţi europene în Secolul Luminilor [secolul al XVIII-lea]”, 2013). Redactor on-line la diverse site-uri culturale. Are poeme cuprinse în antologiile: „Infinitul iubirii”, „Suflet românesc” – Grupul „Arta conversaţiei”. A participat la  cenaclurile literare „Arena literară”, „Bocancul literar”,   „Poeții cetății”, „Cenaclul de seară”,  „Cenaclul de urgență”, „Club Art „BOEMA 33”.

One thought on “Liliana Popa: (Ne)liniștile celui ce merge pe un drum nehotărît de alții – Nicolae Florentin Streche

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *