Mitul „Meșterul Manole” este unul dintre miturile esențiale ale culturii românești, de aceea este foarte important să revedem până în ce punct conținutul său mai rezonează cu psihologia actuală a poporului român.
De la romantism încoace, mitul se bucură de mare prestigiu în spațiul textelor literare. Aceasta se datorează, în mare parte, „dezvoltării fără precedent a antropologiei culturale […]”[3]. Motiv din care avem o suită de perpective asupra mitului, ce comportă specificul științei care îl abordează. Ne vom opri, însă, doar la câteva accepții, acordând un spațiu considerabil celor date de Mircea Eliade, teoretician al mitului, reprezentant al istoriei religiilor și de Dumitru Stăniloae, reprezentant al teologiei dogmatice. Mircea Eliade arată, de exemplu, în lucrarea sa „Aspecte ale mitului”, că „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un evenimet care a avut loc în timpul primordial, în timpul fabulos al începuturilor. Altfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supra-naturale, o realitate s-a nascut, fie că e vorba de o realitate totală – Cosmosul sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare nouă, o instituție. E, așadar, întotdeauna povestea unei faceri.”[4] Or, anume cu o astfel de poveste a facerii avem de-a face și în cazul baladei „Meșterul Manole” de Vasile Alecsandri, ce are ca centru gravitațional jertfa în numele creației, care substituie ceea ce Mircea Eliade numește isprăvile ființelor supra-naturale. Într-o altă lucrare a istoricului religiilor, dedicată, cu precădere, legendei „Meșterul Manole”, el arată cum omul revine, în mod constant, la mit cu un scop anume: pentru a-și asigura propria realitate. Totul pornește de la omul arhaic pentru care „un lucru sau un act nu are semnificație decât în măsura în care repetă un act primordial”, căci „nu există nimic real în afară de ceea ce a făcut divinitatea […]”[5]. Deci, pentru a trăi în chip real omul nu are nimic altceva de făcut decât „să imite, ori de câte ori [îi] cer împrejurările, gesturile divinității”[6]. Vedem, însă, că „omul modern l-a refulat, dar nu complet, pe omul tradițional din propria sa alcătuire […]”[7]. Reminiscențe ale gândirii primordiale și a crezului înălțat de acest mit le resimțim încă, căci, și astăzi, în momentul în care se inaugurează o casă, primul care este invitat să intre în casă e cel mai vârstnic membru al familiei sau există cazuri în care mâța e lăsată să intre prima [8].
Atât Mircea Eliade, cât și Dumitru Stăniloae pun la baza mitului „Meșterul Manole” o repetare a unui gest primordial și anume al jertfei pentru creație, devenită arhetip: „nimic nu poate dura până nu i se conferă un suflet”[9]. Doar că, în timp ce Mircea Eliade vorbește despre sacrificarea unui „Antropocosmus”, a unui „mare om primordial”[10] în vederea creării lumii, Dumitru Stăniloae arată că sacrificarea din baladă e o „străvezie aluzie la Hristos care își intemeiază biserica sa pe jertfa de pe Golgota și pe prelungirea ei euharistică la care se adaugă, ca o rodire, jertfa mucenicilor și a tuturor credincioșilor care contribuie la întreținerea ei ca locaș și comuniune, prin depășirea egoismului lor”[11]. Deși modelele repetate sunt diferite, fap explicat, de altfel, prin prisma unghiului din care privesc cei doi exegeți subiectul discutat, sacrificiul e punctul în care se întâlnesc cele două poziții. Un alt aspect asupra căruia meditează cei doi este durerea abisală provocată de jertfire, zidită fiind ființa cea mai iubită. Această durere provocată de neputința în fața unui jurământ dat, care antrenează după dânsa pierderea unei părți din sine, îl determină pe Manole, potrivit lui Dumitru Stăniloae, să se arunce de pe ziduri: „în jertfa ei este implicată atât de mult jertfa lui, încât această jertfire a lui trebuie să urmeze și ea cu necesitate”[12]. Examinând acest final inedit al baladei, final specific exclusiv spațiului românesc, Mircea Eliade o găsește net superioară celorlalte variante balcanice care fie se încheie în momentul în care este zidită soția, fie printr-o morală a celui ce povestește „de aceea, măi frate, nu-i bine omul jurământ să facă”[13]. Deși unii folcloriști au fost de părerea că această continuare este inutilă, așa cum „drama se isprăvește prin zidirea soției”, Eliade demonstrează contrariul: „povestirea sorții lui Manole nu numai că nu e inutilă, dar ea întregește într-un chip revelator balada […]”. Spre deosebire de Dumitru Stăniloae, el vede în zborul de Icar al lui Manole „singurul mod care îi mai era îngăduit” pentru a-și regăsi soția „și anume printr-o moarte violentă”[14]. Ei vor exista în „același nivel cosmic […] ea cu un corp arhitectonic, el cu unul de apă curgătoare”[15].
Cu toate că la nivel ideatic, privită din perspectiva celor doi exegeți, decizia luată de Meșterul Manole are o explicație, un rost și un mister, există voci care o contestă. Drept mărturie acestui fapt stau rezultatele anchetei realizate de redacția revistei „Apostrof” cu genericul „Miorița, Meșterul Manole și psihologia poporului român”. Răspunzând la chestionarul propus de membrii redacției, istoricul Florin Faifer susține că prețul construcției nu se merită și că numai în cazul în care l-ar covârși lașitatea, și-ar pune creația „mai presus de legea omeniei și de valoarea inestimabilă a vieții” și ar fi fost și el tentat să accepte să fie „pe mai departe protagonistul unui coșmar”[16]. Prozatorul Cezar Paul-Bădescu califică, la rând-i, fapta lui Manole drept „una barbară și revoltătoare”[17].
Să revenim, însă, în arealul descrierii oferite de teoreticianul miturilor, Mircea Eliade, care scoate în evidență încă un detaliu definitoriu pentru balada românească și anume – smerenia celei zidite. În alte variante balcanice „soția se zbate și protestează”, iar „în tipul românesc ea își acceptă cu resemnare moartea-i rituală”[18]. Ea intră în joc naivă, neștiutoare, încrezându-se în vorbele meșterului, care o provoacă la un joc. Or chiar și în momentul în care înțelege că jocul o ia razna, nu face decât să se plângă de durere, ea nu se revoltă: „Manoli, Manoli!/ Meștere Manoli/ Agiungă-ți de șagă/ Că nu-i bună, dragă/ Manoli, Manoli!/ Zidul rău mă strânge/ Trupușoru-mi frînge!”[19]. Smerenia Anei este, de asemenea, pusă în discuție în cadrul interviului invocat mai sus. Părerile sunt împărțite, însă, majoritatea celor intervievați sunt revoltați, spunând că această atitudine nu are de-a face cu mentalitatea actuală a româncelor, arătând că din anul 2000, cel târziu, o Ană „nu s-ar lăsa zidită. Nici jocul nu i-ar surâde”[20], notează criticul de teatru, Elizabeta Pop. Tot ea susține, însă, că dacă altfel ar fi stat lucrurile, s-ar fi pierdut farmecul textului, insistând asupra faptului că „nu există o creație adevărată fără a plăti Prețul!”[21]. De altfel, acesta și este centrul gravitațional al baladei: jertfa în numele creației.
Aducem în discuție rezultatul acestului interviu, fiindcă mitul este, așa cum notam la început, un element definitoriu al unei culturii. Lucia Cifor subliniază în lucrarea „Principii de hermeneutică literară” că în concepția lui Nietzsche „prin mit, prin imagini mitice se prezervă identitatea unei culturi […] și se salvează elementele esențiale din existența unui om sau a unui popor. Prin mituri omul se înțelege pe sine și înțelege lume în care trăiește […]”[22]. Mitul „Meșterul Manole” este unul dintre miturile despre care, după cum știm, vorbește G. Călinescu în prefața lucrării „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, calificându-l drept mit fondator al culturii române, alături de celelalte mituri invocate. Să vedem în ce măsură este contemporaneitatea de acord cu această idee, în ce măsură ne mai ajută acest mit să înțelegem lumea în care trăim. Florin Faifer susține, în acest sens, că mitul dat nu are prea multe în comun cu psihologia poporului român, căci „românii, se spune, încep o treabă, dar nu se omoară să o ducă la capăt”[23], or balada etalează perseverența meșterului, care, pentru a-și vedea munca dusă la bun sfârșit, leagă un jurământ cu ceilalți meșteri. Iar criticul literar Livius Ciocîrlie găsește „în această legendă populară surprinzător de multă asemănare cu arta cultă europeană”[26].
Dar, dintre toate cele existente, balada românească iese în evidență prin finalul unic și prin atitudinea Anei. D. Caracostea, comparând conținutul și expresivitatea tuturor variantelor sud-estice, ajunge la concluzia că în balada românească „legenda și-a realizat destinul său artistic”[29].
Bibliografie
- Alecsandri, Vasile, Meșterul Manole, Editura Albatros, București, 1976;
- Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1941;
- Cifor, Lucia, Principii de hermeneutică literară, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006;
- Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1987;
- Eliade, Mircea, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004;
- Filipciuc, Ion, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, Editura Bibliotecii „Miorița”, Cîmpulung, Bucovina, 2003;
- Stăniloae, Dumitru, în articolul „Spiritualitatea și cultura românească în lumina credinței ortodoxe”.
[1] Cifor Lucia, Principii de hermeneutică literară, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006, p. 206;
[2] Idem, p. 230;
[3] Idem, p. 207
[4] Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1987, p. 5-6;
[5] Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004, p.10;
[6] Idem, p. 14;
[7] Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006, p. 213 ;
[8] Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004;
[9] Idem, p. 21-22;
[10] Idem, p. 89;
[11] Dumitru Stăniloae, în articolul „Spiritualitatea și cultura românească în lumina credinței ortodoxe”, p. 151
[12] Ibidem;
[13] Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004, p. 33;
[14] Ibidem;
[15] Idem, 97;
[16] Ion Filipciuc, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, Editura Bibliotecii „Miorița”, Cîmpulung, Bucovina, 2003, p. 232;
[17] Idem, 240
[18] Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004, p. 33;
[19] Vasile Alecsandri, Meșterul Manole, Editura Albatros, București, 1976, p. 16
[20] Ion Filipciuc, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, Editura Bibliotecii „Miorița”, Cîmpulung, Bucovina, 2003, p. 247;
[21] Ibidem;
[22] Lucia Cifor, Principii de hermeneutică literară, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2006, p. 203;
[23] Ion Filipciuc, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, Editura Bibliotecii „Miorița”, Cîmpulung, Bucovina, 2003, p. 231;
[24] Vasile Alecsandri, Meșterul Manole, Editura Albatros, București, 1976, p. 12;
[25] Ion Filipciuc, Miorița. Printre munții ce se bat în capete, Editura Bibliotecii „Miorița”, Cîmpulung, Bucovina, 2003, p. 240;
[26] Idem, 229
[27] Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterul Manole, Editura Humanitas, București, 2004, p. 35;
[28] Idem, p. 36;
[29] Idem, 33.