Regal Literar

Satul meu, de Vasilisk Donica

 

Vasilisk Donica

,,Nu există nimeni pe lumea asta care să nu ducă povara crucii sale.’’

Sfântul Teofan Zăvorâtul

 

Azi-noapte, m-a purtat nostalgia departe, până în satul meu.

Sat în care am crescut împreună cu alți copii, ce au umplut lumea ca păsările toamna. Sat în care cresc acum alți copii, ce și ei vor pleca departe, dar ca și mine, poate, se vor întoarce din când în când, măcar cu dorul, cu gândul, cu amintirile călare pe aripile nostalgiei.

Ce sat frumos era ! Așezat pe două dealuri, străbătut de două pârâiașe șerpuitoare pe mijloc, iuți ca gândul și curate ca lacrima, care parcă despărțeau satul în trei mahalale: mahalaua din dealul de stînga a unuia, cea din dreapta a altuia, unde m-am născut și unde se afla situată biserica satului, frumoasă și măreață ca o catedrală, și colina care rămânea între ele, ce forma centrul satului. În acestea își găseau bucuria rațe și gîște din curțile gospodarilor, dar și copii, iar cerul cu soarele lui, luna și stelele își găseau oglinda. Unul își avea izvorul în Ponoară, altul în Borogan, ambele dându-și mâna la ieșirea din sat; se uneau într-un șuvoi de apă clocotitoare ca să umple Cogâlnicul, un râuleț micuț ce își are izvorul din dealul Gordineștiului și se revarsă în Răut, fiindu-i frate de stânga.

Cum ne scăldam noi în apele repezi și reci ale Cogâlnicului, când ne trimiteau părinții cu animalele la păscut ! Cum alergam după rațele sălbatice, repezi și iuți ca viața, ce se adăposteau prin stuful și papura de pe malurile lui, dar nu se lăsau prinse de noi, copiii năstrușnici, care credeam că poți prinde viața cu mânile goale !

Sat cu oameni veseli ce se adunau pe toloacele de pe malurile celor două pârâiașe în duminici și sărbători, după amiază, și se dădeau cu scrânciobul, care era, de fapt, pentru maturi doar un prilej de ieșit în lume. Aici, lângă aceste două scrânciobe, cât timp copii se bucurau de distracție, maturii puneau la cale toate ale satului, măritau și însurau tinerii, petreceau la armată feciorii, își aminteau de necazurile și scârbele trăite, dar și bucuriile nașterii de prunci și multe altele. Câte numai nu se hotărau aici ! Acești oameni munciți și plini de griji împreună erau numai în lăcașul sfânt, la slujbele din duminici și sărbători, dar așa erau împărțiți, parcă înadins, în trei. Trei mahalale cu năravuri și legi diferite și când aveai nevoie de un ajutor, când nu te puteai descurca singur să-ți rezolvi problemele, cu greu cei din altă mahala te puteau ajuta. Ajutorul îl primeai numai doar dacă aveai vreo rudă situată acolo, în partea aceea a satului. Dar ca fiecare localitate și satul meu își avea metehnele lui.

Aici, la adunările de oameni de la scrânciob nu o vedeai pe Maria. Pe ea o puteai întâlni numai la biserică, la fântână, după apă, și la magazin, după pâine. Evita locurile aglomerate. Trăia de una singură. Dacă din întâmplare se întâlnea cu cineva pe drum se saluta cu politețe și mărea pasul, ca să nu intre în vorbă, iar dacă o întreba cineva ceva, răspundea cu blândețe, scurt și binevoitor ,,Așa-i, așa a fost sau dacă va fi voia celui de sus!’’. Toți îi știau istoria tristă a vieții și nimeni nu îndrăznea să îi amintească acea întâmplare nefastă, de teamă să nu-i alunge din priviri seninul pe care îl prinse nu demult, iar de pe buze surâsul înflorit ca un boboc de trandafir, sau poate totuși se temeau de bocetul femeii ce răzbătea satul în lung și-n lat, care îl cânta, parcă, în serile când își amintea de toți ai ei care au dispărut fără urmă, cînd ea avea numai cinsprezece ani.

Era o biată copilă când cerul, cu tot cu lună și stele, s-au prăbușit pentru ea, iar soarele a apus. Atunci, când într-o dimineață de vară au dat buzna la ei în orgadă niște soldați, i-au legat pe cei doi frați mai mari. Tatălui i-au băgat pușca în gât de parcă ar fi vrut să-i bage cu sila o doctorie necunoscută, să nu facă nici o mișcare. Pe mama și pe bunica le-au suit în automobil ca să privească la toate cele ce se întâmplau și să urle de durere. Pe ea însă, au violat-o pe rând toți soldații, animale nesocotite și au lăsat-o aproape moartă pe prispa casei. După zbuciumări și zbateri fără sens i-au încărcat pe toți, în afară de ea, în vehicul și duși au fost. Nu i-a mai văzut decât în vis, sărmana !

Tot satul a încercat, în fel și chip, să o ajute, atunci nu erau împărțiți pe mahalale. Toți au sărit, cu mic, cu mare, la necazul aproapelui și încă ce necaz… La început au stat cu ea pe rând zi și noapte, cam vreo 7 luni, supraveghind-o să nu se sinucidă. Au scos-o de câteva ori din lațul ce și-l prindea la gât ca pe o bijuterie, mândră că va scăpa de chinul ce o urmărea ca un uriaș. Mai apoi, o femeie mai bătrână a încercat să o descînte, alta a chemat preotul, pe ascuns, să-i citească o rugăciune, fetele de seama ei o scoteau în drum și îi arătau câte un baiat chipeș vorbind între ele rușinate, că și-ar dori să-l aibă de bărbat și multe alte încercări de a o scoate pe Maria din muțenia și nebunia ce a apucat-o. Toate le făceau crezînd că o va ajuta, dar nu a fost să fie așa cum își doreau ei.

Într-o dimineață, mătușa Hristița, care făcea cu rândul să o supravegheze, nu a găsit-o pe cuptor, unde s-a culcat de cu seară. Ce spaimă a tras sărmana femeie crezând că nebuna copilă a plecat deja în lumea de dincolo și povestea ei despre Maica Domnului, ce i-a povestit-o pînă după miezul nopții, nu i-a fost de nici un folos. Greoaie cum era bătrânica, s-a ridicat șovăielnic de pe laița pe care ațipise și și-a îndreptat pașii către odaia de alături, căreia la noi în sat, ca și în multe sate, i se spune casa mare, unde familia Mariei ascunsese o icoană a Maicii Domnului – ,,Bogorodița’’, așa îi spuneau toți din sat, căci tot satul știa că în casa mare a Mariei este această icoană și că în ziua aceea când mătușa Hristița a făcut de gardă la sufletul Mariei, Maica Domnului a coborât din icoană și a mângâiat-o, ștergându-i lacrimile cu batista pe care, de atunci, o poartă la inimă ca pe un dar de mare preț.

Mătușa Hristița, femeie la locul ei, mergea duminică de duminică la biserică, nu putea să mintă. Se pomenește sărmana luată pe sus de tot satul și toți se uitau în gura ei, doar-doar va încurca ceva din cele ce povestea ca să o prindă cu fofârlica. Dar nu, mătușa, deși înaintată în vârstă spunea totul ca la carte, de ziceau unii, care nu prea credeau în Dumnezeu, că e vreo poveste citită de bătrână din cărțile de la biserică, nu are de unde, fiindcă nici nu știe să citească sărmana, spuneau alții. A devenit una din mărturisitoarele de credință foarte înflăcărată din momentul acela, iar la una din minunile Maicii Domnului a fost martoră chiar ea în acea dimineață de primăvară. Spunea la toți cât de blândă și bună este Preamilostiva Mamă din ceruri. Avea dreptate bătrâna, căci minunea era vizibilă. De atunci Maria s-a schimbat și nu mai era nevoie să fie ajutată de săteni, cred că Buna Mamă s-a îndurat de ea și de jertfa comună a sătenilor și atingând-o cu mâna ei sfântă, i-a luat durerea nemângâiată.

Maria a început să cânte din acea zi. Avea un glas atât de duios și o voce atât de fină,  încât ziceai că așa cântă un înger. Cânta peste tot, prin cîntec vorbea parcă și cu sătenii. După cîntec îi cunoșteau cu toți starea din acea zi. Cînta la biserică, acasă când lucra ceva, în câmp când plutea printre plantațiile de roșii, ardei și varză, la vie, în livadă, primăvara când ieșea cu toate femeile la răsădit, vara la prășit, toamna la strânsul roadei, iar iarna cânta pe la șezători când făcea țevi pentru țesut, când torcea cu furca în brâu ori cosea fluturi la cămășile de zestre ale fetelor mari. La toate se pricepea și pe toate le reușea. Toate le făcea cu dăruire și toate îi ieșeau bine. Nu putea să nu-i reușească ceva, căci pe creștetul ei a rămas urma nevăzută a sfintei mâini.

Cu ea au reînceput să cînte toți. Cu mic, cu mare cântau pe la sărbători și șezători. Aveau parcă o datorie – să cânte, căci războiul și foamea au adus uitarea cântărilor și lumea s-a împietrit, dar iată minunea reînvierii s-a produs. Era parcă adânc sădită în firea omului cîntarea. Toți parcă știau că acolo sus, la Domnul în cer, este o imensă și continuă cîntare a îngerilor și oamenii din satul meu se pregăteau parcă de intrarea în corul imens de sus. Aceaste cântări duiase, începute de femei, apoi preluate de bărbați, făceau din satul meu un rai, o bucurie imensă, o pregătire a tuturor pentru viața de dincolo. La biserică toată lumea cânta dar lume se aduna din toate satele de prin vecinătate, căci numai la noi în sat nu a fost închisă biserica. Cântecul unea suflete și inimi, era ca o rugăciune. Oamenii oropsiți de munci și griji uitau de ele prin cântec.

Maria cînta cântece învățate de ea de la cei bătrâni, dar multe le scria ea. compunându-le melodii. Cânta despre tot. Cînta despre Maica Domnului, despre Fiul ei, Iisus, care umbla pe la casele oamenilor și cerea de pîine îmbrăcat ca un cerșetor, despre sat și oamenii ce locuiau în el. Sat pe care și ea, ca și mine, îl iubea nespus. De la ea am învățat cântecul pe care îl cânt și azi cu nostalgie când mi se face dor de timpurile trecute și satul meu natal: ,,Satul meu, satul meu, satul meu iubit/ Nu de ieri, nu de azi, eu te-am îndrăgit…’’. La cîntecul ei și al sătenilor totul prindea viață, totul parcă dansa.

Eu, ca și alți copii din sat, mai ales din mahalaua mea, nu o dată visam să facem muzicanți din pietrele munților și din nisipul marilor, iar cântăreți din frunzele tuturor copacilor din codri și păduri, din livezi și vii, ca toți să cînte, și glasul pământului să fie auzit în mijlocul cerului, în mijlocul cetelor îngerești. Tare frumos ar mai fi, își închipuia fiecare dintre noi.

Îmi amintesc și de serile de Crăciun cînd bunicul urnea pe toți din casă afară, sub fereastră, să colinde. Nimeni nu îndrăznea să intre în casă până nu-și termina el colindul, care era foarte lung, și el, cherchelit de vinul spumos și acru ce se turna la masă în pahare din plin, lungea și mai mul ultimile silabe din vers, ca să se audă în sat că la nea Vasile se colindă atît de frumos și îndelung. Rămînea să mai colinde o dată aceeași colindă, dar, deja, de unul singur, îl ascultam numai eu și Tuzic. Cînd își mai finisa cîntarea încă o dată, intra înbujorat de ger în casă și le reproșa mesenilor, cu un simț al umorului fin, pe care numai el îl avea: ,,Ieșiți să mai colindați, vă ajunge atîta mîncare, e păcat atâta să vă îndopați, că vă veți îngrășa și îmi ve-ți strica trotuarele!’’. Și iar la cîntat cu toții. Nici mîncarea gustoasă, nici nimic altceva nu era mai frumos și mai dulce ca acele cîntări. Era o bucurie pentru toți.

Maria s-a vindecat. Satul a reînviat. Toți cîntau și slăveau pe Dumnezeu. Toți erau conștienți că omul poate trăi fără orice bun de pe pămînt, făra orice persoană dragă și scumpă, dar fără Dumnezeu – nu, căci dacă toți am ști cum este măreția raiului, am sacrifica totul pentru a ajunge acolo. Unica salvare pe care o are omul este credința, așa cum a fost și în cazul Mariei. Cu credință a căzut la Maica Domnului din icoana ei ,,Bogorodița’’ și a primit darul vieții de veci.

Se pare, însă, că ceva nu a fost așa cum părea că este în satul meu, căci satul meu astăzi nu e așa ca mai înainte. Drumul parcurs se pare nu ne-a adus nicăieri. Pîrâiașele au secat, s-au uscat de parcă nici nu au curs vreodată. Au amuțit cumpenile fântânilor. Apa e sălcie. În biserica mare a satului, duminica, sunt doar câțiva creștini și Dumnezeu plânge din icoane cum niciodată nu a plâns. Scrînciobele au fost demolate. Ulițile satului sunt tot mai pustii. Mulți săteni au plecat triști în căutarea fericirii în alte țări. Cei rămași nu mai țin animale. Ogoarele nu se mai ară. Tot mai puțini merg la prășit. Nimeni nu mai cîntă. Acei câțiva oameni ce au mai rămas în sat, au sufletele mute. Copii puțini care se mai nasc, se rușinează sau nu mai știu colinde. Maturii sunt preocupați de orice, numai nu de cînt și rugăciune. Înainte e numai întuneric și beznă. În lume tot mai mult dezmăț și mizerie. Inima mi-i zdrobită și în gură am gust tot mai amar. Nimeni nu simte durerea aproapelui, nimeni nu-i înțelege nici bucuria, nici tristețea. Unii numai își închipuie că pot fi alături de apropiați în momentele de bucurie sau tristețe, dar, de fapt, fiecare își duce singur și tristeți, și bucurii. Și mă întreb cum vor sta cei de azi acolo, sus în cer, muți, fără pic de cînt de slavă lui Dumnezeu?  Nimeni și nimic nu-i va putea ajuta, de nu vor reînvia.

Cumplit de triști suntem azi în muțenia noastră. Ce contează azi – eu și exteriorul meu cît mai șocant, cu interiorul nu avem ce șoca – e deșert și pustiu. Ne îmbuibăm în bucate la masa stăpînului ce unora li se pare absent, deși e mereu prezent și nu mai cîntăm pentru nimeni, nu gîndim la nimeni și nimic decît la noi înșine și doar pentru gurile noastre prea pline dar deșarte, care  mai apoi se vor întoarce în țărînă mute, iar țărîna va striga în locul nostru.

Sufletele noastre sunt niște melodii veșnice. De la prea mult păcat și rătăcire nu mai avem voci și auz, am pierdut ritmul divin și cu asta pierdem încetul cu încetul tot.

Dragostea e tot o cîntare, o melodie divină. Poate că am uitat cum să iubim și de asta nici nu mai putem și nici nu mai dorim să cîntăm.

Maria și oamenii din satul meu iubeau tot – pămînt, copaci, vii, plantele ce le creșteau cu grijă, animale, unul pe altul se iubeau, iubeau viața, îl iubeau pe Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe toți sfinții – de asta și cîntau.

Există un medicament precis pentru toate bolile, războaiele și necazurile din lume – DRAGOSTEA. Dacă luăm acest medicament, nu numai că ne vindecăm și putem din nou cânta, dar moștenim și viața de veci, completăm cetele îngerilor, devenind sfinți. Trebuie să conștientizăm cu toții că nu Dumnezeu este cel ce nu ne iubește, căci ne timite încercări, ci noi suntem cei care nu îl iubim și nu îl mai putem vedea, căci între noi și el, între el și ea, între eu și tu, între noi și voi, între ei și ele stă zidul neiubirii.

Cumplit e totul azi. Vreau să mă ascund în scorbura unui copac uscat și să plîng acolo pentru satul meu, pentru țara mea, pentru lumea întreagă pînă o înverzi copacul.

E primăvară. E pace încă pe alocuri. Este încă timp de mîntuire. Trezește-te, Marie și Vasile, Suzană și Ioan, reînviați ca pasărea Phoenix și reînvățați lumea să cînte – un cînt, un imn, o rugăciune, o iubire!

 

Vasilisk Donica, aprilie 2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *