Urmele lui Cătălin Bursaci în conștiința clipei

Cristina Tacoi

 

„Scrie mamă, scrie să nu moară acele locuri pe care le-ai iubit. Să nu moară cei pe care i-ai iubit…”

(Cătălin Bursaci)

 

Într-un articol precedent  aduceam în prezent figura lui Cătălin Bursaci, tânărul poet și artist ale cărui aripi s-au frânt atât de repede sub orizontul unor ani apăsători și cenușii. Persistența memoriei lui Cătălin în contemporaneitate se datorează, de asemenea, unui cor de oameni și caractere desoebite, care au continuat, cu delicatețe și har, să îi redea portretul în file de jurnal și poezii. În mod paradoxal, universul poetic și de creație al prințului Cătălin Bursaci nu a intrat în circuitul literar, ci a fost preluat și lărgit de membrii familiei sale, de femeile vieții sale: mama, mătușa, verișoara. Volumele apărute în memoria sa confirmă o zestre pe care această familie lărgită, de artiști și intelectuali spirituali, cu o lumină aparte în scris și în prezență, au oferit-o mai departe celor curioși să afle tainele vieții de frumos și bine, „încercând să-i întâlnească pașii la răscrucea dintre Aici și Dincolo” (Letiția Lucia Iibu – Clipe și ani, 2019).

Existența Fundației „Cătălin Bursaci” confirmă acest deziderat atât de uman și de necesar, de a nu lăsa pradă uitării valoarea spirituală a „tânărului prinț„. Un moment public de comemorare a avut loc demult, la Casa Scriitorilor, în anul 2002, în cadrul multiplei lansări de carte, prezentate de Ana Blandiana. Volumele „Plâng, iubite prinț” (roman epistolar), „Antologie de versuri„, „Elegie pentru Hesperara„, de Cristina Tacoi, „Prima carte-ultima carte” și „Album de pictură și desene„, aparținând lui Cătălin Bursaci, au fost lansate în prezența „prietenilor” săi: Mariana Ionescu, redactor șef la Editura Eminescu, Sanda Dulu, director al Editurii Semne, Ilie Roșianu, critic de artă, C.D. Zeletin, profesor universitar, și Cristina Tacoi, mama lui Cătălin Bursaci.

Cristina Tacoi, actrița, poeta și prozatoarea, și mai ales, mama lui Cătălin Mărgărit Bursaci, cel născut de Florii, prințul Cătă sau iubitul prinț, a fost cea dintâi purtătoare de mesaj postum în cartea-monument „Prima carte, Ultima carte”. Astfel, legenda destinului celui devenit autor în lipsă a depășit granițele țării, în vremuri de izolare, și a impresionat, sui generis, prin tragismul său wertherian, romantic. Viața întreruptă brusc de boală s-a constituit curând într-un simbol pentru adolescenți și nu numai…

„Scrisul m-a ajutat să traversez pustiul”, spunea undeva Cristina Tacoi, care i-a dedicat fiului său volumul de poezie „Genţiane”. Apoi, în volumul V din masivul jurnal „Plâng, iubite prinț„, incipitul capitolului 22 oprește clipa neființei printr-o mărturisire atemporală: „Cătălin, ascult vocea ta”> (2 ian. 1997)

Peste ani, Letiţia Lucia Iubu continuă povestea lui: „Vreau să cred că el trăiește/Acolo,/Într-o îndepărtată ţară din nord,/Și femeia eschimosă i-a vindecat rănile.” (poezia „Mamă și fiu” – vol. Povestea ei, povestea lui).

Peste ani, Letiţia Lucia Iubu continuă povestea ei în paginile volumului „Recviem pentru Cristina” (2020): „Sufletul ei a fost eliberat din cușca trupului, si acum sper că se înalță spre ceruri învăluit în lumină și insoțit de cântecul păsărilor, spre a se întâlni cu cei dragi.”

Jurnalul Rosanei Iubu, verișoara primară a lui Cătălin Bursaci, intitulat „Jurnalul pierdut„, impresionează prin acuitatea scriiturii și devotamentul afectiv. Pasajele de jurnal și inserturile poematice dedicate vărului, care „pentru mine înseamnă totul: frate, iubit, prieten, model„, nu sunt simple amintiri ale unei despărțiri. Adolescenta redă, de fapt, o lungă clipă de iubire și zbucium interior, și de posibilă regăsire a celui iubit.

 

17 martie 1980

N-am să uit niciodată clipa aceea în care mi-am dat seama cât de mult înseamnă el pentru mine, când am înțeles că el și numai el este un om adevărat. Mai târziu, s-au strecurat îndoieli și teamă de a mă bucura de existența lui, dar atunci, în noaptea aceea de decembrie, am crezut lucrul acesta cu tot sufletul meu. Nu-mi mai amintesc gestul, privirea, cuvântul care m-au făcut să spun vorbele acestea: <<Ești cel mai grozav băiat pe care l-am întâlnit vreodată. Într-adevăr, ești cel mai grozav>>. Nu, nu-mi amintesc ceea ce s-a întâmplat, dar clipa aceea n-o voi uita niciodată”.

 

De ce atât de repede

 

Dincolo de acest alb strălucitor

Chipul tău se pierde

Asemeni Fetei Morgana

Mă cert cu înserarea amintirii

Dar nu știu să te strig,

Precum Cătălin din file din poveste

Nu te grăbi să pleci!

 

De ce atât de repede

Când încă nu știu să te strig?

 

9 decembrie 1980

 

(Rosana Iubu – Drumul pierdut)

 

Drumul de recuperare a chipului interior continuă coerent cu Luminița Letiția Iubu, mătușa din partea mamei lui Cătălin, medic neurolog și cunoscută poetă de lirică japoneză (haiku, îndeosebi), care în haibunul „Epitaf pentru Cătălin” redă emoția trăită de fiica ei, verișoara Rosana Iubu:

În fiecare seară, o fată înaltă și subțire urcă dealul cimitirului. Merge și se așază pe banca de lemn, de lângă piatra de granit, unde doarme ‘somnul de veci’, vărul ei Cătălin. Își perindă prin gând, iarăși și iarăși, întâmplări din copilăria lor fericită. (…) Atunci, la 12 ani a fost smulsă brutal din lumea copilăriei de vestea care a căzut ca un trăsnet: „Cătălin a murit, sosim cu el mâine„. Auzise că este bolnav, că s-a operat, dar când, numai cu două luni în urmă, a mers la București să-și ia ‘la revedere’ de la el, pentru că pleca în străinătate la tratament, și l-a văzut, puțin mai slab, dar vesel și încrezător, s-a liniștit și a zis în sinea ei: „se va face bine„. Și acum trăsnetul. Atunci inima s-a împietrit. S-a împietrit pentru mult timp.

Doamna Luminița Letiția Iubu, pe care am avut onoarea să o cunosc recent la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” (prin intermediul dlui Lucian Dindirică, directorul bibliotecii), a vorbit cu multă emoție reținută, nu lipsită însă de o imensă căldură umană, despre ultimele clipe de viață ale lui Cătălin Bursaci, creionând, de asemenea, portretul surorii sale, Cristina Tacoi: de la debutul oficial cu poezii în revista Ramuri din Craiova și în revista Familia din Oradea (schița Tufanul), apoi începuturile sale în cadrul I.A.T.C. „I.L.Caragiale” (Bucureşti, 1955), și continuând cu perioada când era actriță la Teatrul „C.I.Nottara”, pentru ca, după anii 80, să se refugieze în poezie și memorialistică. Doamna Luminița Letiția Iubu este, de fapt, cea din urmă reprezentantă a familiei care a încercat și desăvârșește travaliul creator: să readucă în prezent și să lase în urma domniei sale această poveste de familie devenită un act transficțional, dincolo de gramatica literaturii. În prezența domniei sale, am simțit acea lumină care radia nu numai pe chipul brăzdat de ani și tristețe, cât mai ales în sufletul dornic de a continua, până la sfârșit, și de a păstra urmele lui Cătălin Bursaci în conștiința clipei viitoare.

A trăit până la 18 ani aproape tot: bucuria și veselia copilăriei, grija școlii, iubirea și tandrețea mamei, iubirea și respectul pentru tată, primii fiori ai dragostei, dar și unele deziluzii. Era zburdalnic, dar avea o candoare și bunătate înnăscute. Și în ultimele luni a trăit toată suferința și durerea lumi. El va rămâne veșnic tânăr în conștiința noastră.

Luminița Letiția Iubu

 

 

La troița ta

Nepotului meu Cătălin B.

 

De cate ierni a iernat și plopul tău s-a uscat.

(Inscripții pe un bob de grîu)