Acoperământ
Nicio atingere, adiere-n priviri.
Cerul căzu şi azi în chemare.
Frumuseţea se-arată ca un suflet senin
ce poartă în sine prezenţele tale.
Se lasă soarele în noapte şi în rugi.
Izvoare înoată să ţâşnească din vecie.
Un ochi rotit, neînserat ascuns
scrutează în zenit întoarcerea la glie.
O stea ne săvârşeşte crucea pe pământ,
în timp ce ochii dimineților învie
un necuprins ce te-ntregeşte ocrotind
aceeaşi hrană ce ne suntem pentru cer și glie.
Biserica din lume
Privirea lui potrivea timbrul îngerilor
peste culmile unite de-un cântec
ce-nvelea cu pâine și vin amintirea.
Intră ea cu toate mişcările străzii pe frunte,
s-atingă diapazonul
mai aproape
de visurile-nfrigurate secând prin
pleoapele arse, răsfrânte.
– Rugăciunea ia trupu-ntâlnirii, îi spuse.
De-atunci frumusețea nopţile îngână
urmele trecerii lor printr-o
biserică a iubirii
din lume.
Biserica Poeziei
Există un mine din mine care se întâlneşte
cu un tine din tine.
Există un mine din tine care se va întâlni
cu un tine din mine.
Există un el şi o ea din mine din tine care se îmbrățișează
cu un el şi o ea din tine din mine.
Există noi şi voi şi ei şi ele din mine din tine care se vor îmbrățișa
cu noi şi voi şi ei şi ele din tine din mine.
Aceasta este întâlnirea ascunsă şi îmbrățișarea fiinţei,
naşterea Poeziei,
biserica
de dincolo de mine, de tine, de noi, de voi, de ei, de ele,
înspre noi înşine înainte, înapoi…
Buna Vestire
Se lasă steaua cu cetini în ape.
Din val cerbii sorb inelul de foc.
E tihnă. Doar suflu-nserării-nfioară
pădurea şi clopotul
la ceasul când păsări
coboară umbrite
şi norii ca ruguri se-aprind peste văi.
Ce-i Duhul? Ce Nume te-ascunde-n văpăi
să-ţi piardă poteca? Cuvântul e ochi.
Te-apasă pe piept
pământ, piatră, pom,
venind să iei trup pentru o floare de Domn.
Icoana Ei stinse amurgul din lumi.
Văzduhuri de oameni se ridică la porţi…
E Domnul ce vine prin sfintele cărți
cu-Arhanghelul Iubirii să-nvie Împărăţia.
Călătorie
Mă-ntorc în tine, plai curat, mlădiu,
cu pomi trecuți spre rod de-un aur străveziu,
pe creste cerul aşezat ca pentru cină,
Craiul
gustând din purpură şi smirnă.
Vezi cărarea-ntre mesteceni, case vechi, parfum de brad?
De mult s-a topit pe gene
nesfârșit fuior de nard,
curcubeu ca o aripă ce se-nalţă şi adie
spre întreg pământul-trup
care așteaptă să învie.
Nu mai zăbovi pe calea
ce-nvârte-n galop lumini!
S-or așterne iar petale
pe-al Tău trup plecat venind…
S-or așterne iar petale
peste oamenii murind.
Mă-ntorc în tine, plai curat, mlădiu,
pentru-o călătorie de-un aur străveziu.
Celui plecat
Nici un semn.
Adevărul s-a-ntunecat.
Nu simţi cum creşte văzduhul?
cum te striveşteaproape
un univers care-şi adună-n sine literele?
ceruri, drumuri, marea…
şi viaţa-unei iubiri
care-ndrăgind tăcerea abisurilor
s-a stins cu Celălalt, la un liman?!
Ce mâini, tălpi sure, gură, ochi…
sună a înţelesuri mute
într-un deşert de lacrimă şi foc?
Ce duh adoarme-n oase
chip de om
şi-aroma din grădina diafană
până ce haina lui de apă, sânge, carne
se preface?
Lumină lină se aşterne-n osuare?
– Mormânt eşti? Raclă sfântă?
Abisul Celuilalt.
Drept mărturie, până la Judecată, tată,
duc pe braţe cereasca ta povară:
un suflet viu, de nard mirositor.
Chipul pierdut
Nu te-ai înfricoșat de-această clipă…
Doar ochii i-ai închis ușor în rugăciuni
pân-au căzut pe ei pleoape de scrum.
Brațele-ncet s-au așezat tăcând
în barca lor de zale străvezie,
de care fruntea s-a înlănțuit
ca țărmul dinspre abisuri iarna…
Cu vâsla lor inima caldă trece
în căutarea chipului pierdut
ce din zăpada sufletului încolțește.
Dor de Hristos
De-un timp din priviri curge marea…
Domnul şi barca ne aşteaptă la ţărm.
Pare-adormită în trupuri cărarea,
năvodu-ntâlnirii se umple de somn.
Trec pescăruşi răsfoind înserarea…
Barca e-n valuri, pe ape Hristos.
Dinspre adâncuri, din clipa-aţipită,
se-nvolbură noaptea în vers şi-n irmos.
Îngână tot plaiul de la ceruri suflare,
chip blând mlădiind înstelări din amurg –
Îngerul care ţine timpuri şi floare
cu viaţa ne-nalță din tenebre de burg.
Trec lebede albe ca icoane prin nouri.
Barca, la ţărmuri. La cină, Hristos.
Dinspre adâncuri, din clipa-aţipită,
se mistuie lumea în vers şi-n irmos.
Epifanie
Cer bun de navigat…
câmpii de ape adânci și liniștite,
de fum și de lumină milenară.
Îmbrățișate, amurgurile iernii
își oglindesc zăpada adormită
în chipul unui tainic epitaf
pe care brațele navigatorului
au însemnat o cruce.
E amintirea noastră dezmărginind hotare.
Vârtejuri de făclii
vor arde-n zări catargul
la asfințit de sete, de foame și de lume.
Frângere
Crepuscul care-și pierde drumul
în mantia-i de vise roșiatice, solare,
ascunde sub o mască de aburi dulci, molateci,
copaci și chipuri,
drumuri, case, flori…
În jurul tău plutește
praf fin de sărutări din nopțile ce ning
buchete albe de stele parfumate peste zări.
Ce-i vag devine tandru, departele apropiat
o frângere de suflet, inimă și sânge.
Întoarcerea la iconari
E o distanță între flori și cer
care ne apropie.
Și între camera vălurind de aștri
și cuibul legănat de albastru,
cum între priviri și cuvinte
un înger
a adus pe pământ zborul.
Înalță-te, pasăre a literelor,
din vârtejul de linii și puncte
care despică zarea
spre țărmul unde copiii
își construiesc cetăți
din scoici, alge și stele!
Înalță-te, pasăre a sunetelor,
aduse de vânt, lumină și ape,
și nu te teme de moarte!
Timpul trece, muzica lumii rămâne
în biserica sufletului
întors ca un clopot
în căutarea sensului vieții,
cu grație pictat de iconari.
Maria din Magdala
Astăzi coboară ea cu lacrima pustiei.
Zvâcnind ca un copil,
braţele ei ridică
un zmeu zâmbind din ochii
celor iubiți demult.
Văzduhul de-l ascunde
cu sărutări învinse
pe buze arse-n patimi
e purpura iertării,
corole luminând
în vas de alabastru
înmiresmat cu mir…
Puterea-unei atingeri,
tăcutele-oseminte
te cheamă zăvorâte
la întâlnirea celei ce a iubit mai mult.
Muzica cerurilor
Un punct de fugă asemenea fântânii
din care sorbi misterele-nnoptate.
Prezențe dalbe aduc din necuprinderi
zăpada lumilor în forme ne-ntrupate.
De veghe-n largul simetriilor senine
pe crucea vechilor altare-ntruchipezi
o sferă împânzită de glasuri îngereşti
şi trupuri luminate blând de înţeles.
Neînserate lumini
Noaptea-i dor, dor de albastrul
tăinuit peste coline.
Duh străvechi se frânge-n lume
la răspântii însoţind
izbăvirea de durere
peste răni, vis, agonii.
Nu e braţ, o să te-adoarmă,
geamăn ochi bolta s-o-ndure.
Un gest dalb dezgroapă urma
neînseratelor lumini.
Le urmez până la ziuă
cu potirul tău în mâini.
Hristos scrie în ţărână.
Tu, pământ ars de genuni,
ierţi robia de demult,
primeşti slova-n trup de rouă
şi iubirea din potir.
Ninsori
Îşi scutură în pragul lumii îngerii
cărări.
Se-aştern pe străzi doar aripile lor,
tăria cade-n valuri peste plai,
ne rătăcim uitând mersul pe moarte…
pământ nu va rămâne fărănoi.
Tu treci, te-ntorci acasă din ninsori,
un abur cald de stele
înzăpezindu-ţi urma.
Te-aşteaptă blând Maria, la sân cu pruncul tău.
Din poartacasei, de sub ram şiflori
o singură cărare desface veşnicia.
Nufărul
De ţi-ar fi hăruit dumnezeirea
floarea de nufăr şi aleasă cugetare,
cu inima pe care-o ai, şi firea,
ai fi putut să stăpâneşti întinsul
iubirilor ce nu cunosc hotare,
căci dintre frumuseţile nepieritoare
tu ai fi fost aleasă-ntruchipare.
Blândeţea, încredinţarea, bucuria
îngenuncheate au rămas
în urma-ţi, ursitoare,
căci visul tău fără de moarte e Împărăţia
cu trupu-ntreg, o stea din ape să te ia.