Regal Literar

Clipa de poezie: Cristiana Memelis

Cristiana Memelis

 

 Acoperământ

 

Nicio atingere, adiere-n priviri.

Cerul căzu şi azi în chemare.

Frumuseţea se-arată ca un suflet senin

ce poartă în sine prezenţele tale.

 

Se lasă soarele în noapte şi în rugi.

Izvoare înoată să ţâşnească din vecie.

Un ochi rotit, neînserat ascuns

scrutează în zenit întoarcerea la glie.

 

O stea ne săvârşeşte crucea pe pământ,

în timp ce ochii dimineților învie

un necuprins ce te-ntregeşte ocrotind

aceeaşi hrană ce ne suntem pentru cer și glie.

 

Biserica din lume

 

Privirea lui potrivea timbrul îngerilor

peste culmile unite de-un cântec

ce-nvelea cu pâine și vin amintirea.

Intră ea cu toate mişcările străzii pe frunte,

s-atingă diapazonul

mai aproape

de visurile-nfrigurate secând prin

pleoapele arse, răsfrânte.

– Rugăciunea ia trupu-ntâlnirii, îi spuse.

 

De-atunci frumusețea nopţile îngână

urmele trecerii lor printr-o

biserică a iubirii

din lume.

 

Biserica Poeziei

 

Există un mine din mine care se întâlneşte

cu un tine din tine.

Există un mine din tine care se va întâlni

cu un tine din mine.

Există un el şi o ea din mine din tine care se îmbrățișează

cu un el şi o ea din tine din mine.

Există noi şi voi şi ei şi ele din mine din tine care se vor îmbrățișa

cu noi şi voi şi ei şi ele din tine din mine.

Aceasta este întâlnirea ascunsă şi îmbrățișarea fiinţei,

naşterea Poeziei,

biserica

de dincolo de mine, de tine, de noi, de voi, de ei, de ele,

înspre noi înşine înainte, înapoi…

 

Buna Vestire

 

Se lasă steaua cu cetini în ape.

Din val cerbii sorb inelul de foc.

E tihnă. Doar suflu-nserării-nfioară

pădurea şi clopotul

la ceasul când păsări

coboară umbrite

şi norii ca ruguri se-aprind peste văi.

 

Ce-i Duhul? Ce Nume te-ascunde-n văpăi

să-ţi piardă poteca?  Cuvântul e ochi.

Te-apasă  pe piept

pământ, piatră, pom,

venind să iei trup pentru o floare de Domn.

 

Icoana Ei stinse amurgul din lumi.

Văzduhuri de oameni se ridică la porţi…

E Domnul ce vine prin sfintele cărți

cu-Arhanghelul Iubirii să-nvie Împărăţia.

 

Călătorie

 

Mă-ntorc în tine, plai curat, mlădiu,

cu pomi trecuți spre rod de-un aur străveziu,

pe creste cerul aşezat ca pentru cină,

Craiul

gustând din purpură şi smirnă.

 

Vezi cărarea-ntre mesteceni, case vechi, parfum de brad?

De mult s-a topit pe gene

nesfârșit fuior de nard,

curcubeu ca o aripă ce se-nalţă şi adie

spre întreg pământul-trup

care așteaptă să învie.

 

Nu mai zăbovi pe calea

ce-nvârte-n galop lumini!

S-or așterne iar petale

pe-al Tău trup plecat venind…

S-or așterne iar petale

peste oamenii murind.

 

Mă-ntorc în tine, plai curat, mlădiu,

pentru-o călătorie de-un aur străveziu.

 

Celui plecat

 

Nici un semn.

Adevărul s-a-ntunecat.

 

Nu simţi cum creşte văzduhul?

cum te striveşteaproape

un univers care-şi adună-n sine literele?

ceruri, drumuri, marea…

şi viaţa-unei iubiri

care-ndrăgind tăcerea abisurilor

s-a stins cu Celălalt, la un liman?!

 

Ce mâini, tălpi sure, gură, ochi…

sună a înţelesuri mute

într-un deşert de lacrimă şi foc?

Ce duh adoarme-n oase

chip de om

şi-aroma din grădina diafană

până ce haina lui de apă, sânge, carne

se preface?

Lumină lină se aşterne-n osuare?

 

– Mormânt eşti? Raclă sfântă?

Abisul Celuilalt.

 

Drept mărturie, până la Judecată, tată,

duc pe braţe cereasca ta povară:

un suflet viu, de nard mirositor.

 

Chipul pierdut

 

Nu te-ai înfricoșat de-această clipă…

Doar ochii i-ai închis ușor în rugăciuni

pân-au căzut pe ei pleoape de scrum.

Brațele-ncet s-au așezat tăcând

în barca lor de zale străvezie,

de care fruntea s-a înlănțuit

ca țărmul dinspre abisuri iarna…

Cu vâsla lor inima caldă trece

în căutarea chipului pierdut

ce din zăpada sufletului încolțește.

 

Dor de Hristos

 

De-un timp din priviri curge marea…

Domnul şi barca ne aşteaptă la ţărm.

Pare-adormită în trupuri cărarea,

năvodu-ntâlnirii se umple de somn.

 

Trec pescăruşi răsfoind înserarea…

Barca e-n valuri, pe ape Hristos.

Dinspre adâncuri, din clipa-aţipită,

se-nvolbură noaptea în vers şi-n irmos.

 

Îngână tot plaiul de la ceruri suflare,

chip blând mlădiind înstelări din amurg –

Îngerul care ţine timpuri şi floare

cu viaţa ne-nalță din tenebre de burg.

 

Trec lebede albe ca icoane prin nouri.

Barca, la ţărmuri. La cină, Hristos.

Dinspre adâncuri, din clipa-aţipită,

se mistuie lumea în vers şi-n irmos.

 

Epifanie

 

Cer bun de navigat…

câmpii de ape adânci și liniștite,

de fum și de lumină milenară.

Îmbrățișate, amurgurile iernii

își oglindesc zăpada adormită

în chipul unui tainic epitaf

pe care brațele navigatorului

au însemnat o cruce.

E amintirea noastră dezmărginind hotare.

Vârtejuri de făclii

vor arde-n zări catargul

la asfințit de sete, de foame și de lume.

 

Frângere

 

Crepuscul care-și pierde drumul

în mantia-i de vise roșiatice, solare,

ascunde sub o mască de aburi dulci, molateci,

copaci și chipuri,

drumuri, case, flori…

În jurul tău plutește

praf fin de sărutări din nopțile ce ning

buchete albe de stele parfumate peste zări.

Ce-i vag devine tandru, departele apropiat

o frângere de suflet, inimă și sânge.

 

Întoarcerea la iconari

 

E o distanță între flori și cer

care ne apropie.

Și între camera vălurind de aștri

și cuibul legănat de albastru,

cum între priviri și cuvinte

un înger

a adus pe pământ zborul.

 

Înalță-te, pasăre a literelor,

din vârtejul de linii și puncte

care despică zarea

spre țărmul unde copiii

își construiesc cetăți

din scoici, alge și stele!

 

Înalță-te, pasăre a sunetelor,

aduse de vânt, lumină și ape,

și nu te teme de moarte!

Timpul trece, muzica lumii rămâne

în biserica sufletului

întors ca un clopot

în căutarea sensului vieții,

cu grație pictat de iconari.

 

Maria din Magdala

 

Astăzi coboară ea cu lacrima pustiei.

Zvâcnind ca un copil,

braţele ei ridică

un zmeu zâmbind din ochii

celor  iubiți demult.

 

Văzduhul de-l ascunde

cu sărutări învinse

pe buze arse-n patimi

e purpura iertării,

corole luminând

în vas de alabastru

înmiresmat cu mir…

Puterea-unei atingeri,

tăcutele-oseminte

te cheamă zăvorâte

la întâlnirea celei ce a iubit mai mult.

 

Muzica cerurilor

  

Un punct de fugă asemenea fântânii

din care sorbi misterele-nnoptate.

Prezențe dalbe aduc din necuprinderi

zăpada lumilor în forme ne-ntrupate.

 

De veghe-n largul simetriilor senine

pe crucea vechilor altare-ntruchipezi

o sferă împânzită de glasuri îngereşti

şi trupuri luminate blând de înţeles.

  

Neînserate lumini

 

Noaptea-i dor, dor de albastrul
tăinuit peste coline.

 

Duh străvechi se frânge-n lume
la răspântii însoţind
izbăvirea de durere
peste răni, vis, agonii.
Nu e braţ, o să te-adoarmă,
geamăn ochi bolta s-o-ndure.

Un gest dalb dezgroapă urma
neînseratelor lumini.
Le urmez până la ziuă
cu potirul tău în mâini.

 

Hristos scrie în ţărână.

 

Tu, pământ ars de genuni,
ierţi robia de demult,
primeşti slova-n trup de rouă
şi iubirea din potir.

 

Ninsori

 

Îşi scutură în pragul lumii îngerii
cărări.

Se-aştern pe străzi doar aripile lor,
tăria cade-n valuri peste plai,
ne rătăcim uitând mersul pe moarte…
pământ nu va rămâne fărănoi.

 

Tu treci, te-ntorci acasă din ninsori,
un abur cald de stele
înzăpezindu-ţi urma.
Te-aşteaptă blând Maria, la sân cu pruncul tău.

Din poartacasei, de sub ram şiflori
o singură cărare desface veşnicia.

 

Nufărul

 

De ţi-ar fi hăruit dumnezeirea

floarea de nufăr şi aleasă cugetare,

cu inima pe care-o ai, şi firea,

ai fi putut să stăpâneşti întinsul

iubirilor ce nu cunosc hotare,

căci dintre frumuseţile nepieritoare

tu ai fi fost aleasă-ntruchipare.

Blândeţea, încredinţarea, bucuria

îngenuncheate au rămas

în urma-ţi, ursitoare,

căci visul tău fără de moarte e Împărăţia

cu trupu-ntreg, o stea din ape să te ia.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *