În acest mini-eseu îmi propun să dezvolt modul în care Mircea Eliade a fost „profanat” de contemporani și, mai ales de posteritate în ceea ce privește anii legionarismului de esență național-ortodoxă din România. Accentul principal este pus pe scrisoarea deschisă de însuși Eliade, care s-a exprimat cu obiectivitate în această problemă.
Mircea Eliade realizează în cadrul generației ’27 un adevărat symposium cultural și intelectual ce va genera în istoria României, chiar în formele sale disidente sau restrânse, prime acte de rezistență publică. Comunizarea României, mai ales după abdicarea Regelui din 30 decembrie 1947, va conduce la reprimarea acestui elan și vis cultural în spațiul românesc. Din acest motiv, s-a pus adesea întrebarea dacă Eliade poate fi acuzat de legionarism și antisemitism, pe baza articolelor scrise în anii ’30, în care își exprima preferința pentru o mișcare politică, devenită temporar ideologie extremistă, fapt ce a condus ulterior la defăimarea intelectualilor generației sale. Oare cât de obiective și contextual îndreptățite sunt atacurile de “profanare” post-festum, în public, a lui Eliade, de către contemporani și viitorime ?
Este bine știut că, încă din anii ’60, Mircea Eliade fusese invitat de prietenul său, Gershom Scholem, la Universitatea Ebraică din Ierusalim, pentru a susține o conferință în fața studenților și profesorilor israelieni. Eliade a acceptat inițial invitația, pregătindu-se pentru conferință, cu o prezentare despre „Dumnezeu, credințe și mituri biblice„. Eliade și-a cumpărat biletul de avion și se pregătea să zboare la Ierusalim, când un grup de intelectuali israelieni, foști militanți ai organizațiilor sioniste din România, au creat un curent de opoziție în presa locală, amintind de trecutul său „legionar și nazist„. Se spune că ei au solicitat ca Mircea Eliade să facă un gest de “auto-culpabilizare” și de auto-profanare: să treacă cu mașina peste trupurile lor, întinse pe pavajul din fața intrării în Universitatea Ebraică, ca să ajungă să conferențieze.
Ulterior, anul 1972 a însemnat începutul unei lungi perioade de acuze și izolare a istoricului religiilor. Acuzele la adresa lui Eliade au fost inițiate în Israel, când a fost publicat în revista Toladot, în buletinul în limba română al Institului dr. J. Niemirower, un text acuzator în studiul profesorului de la Universitatea din Ierusalim, Gershon Scholem, intitulat “On Sin and Punishment. Some Remarks concerning Biblical and Rabbinical Ethics” (Despre păcat și pedeapsă. Câteva remarci privind etica biblică și rabinică). Printre altele, se afirmau de către autor, preluându-se citate din “jurnalul” lui Mihai Sebastian : “Mircea Eliade a făcut parte din Garda de fier, organizaţie extremistă-antisemită […] Mircea Eliade a dat crimelor acoperirea sa filosofică. El a fost incontestabil şeful spiritual al generaţiei sale”.
Descumpănit de jurnalul lui Sebastian, Gershom Scholem i-a solicitat lui Eliade un răspuns la aceste atacuri publice, cu efecte grave asupra imaginii și percepției sale biografice. La 23 iulie 1972, Eliade a răspuns. Redau, în rândurile de mai jos, dreptul la replica al lui Eliade, fapt ce poate fi înscris în sensul unei adevărate confesiuni mântuitoare – „dixi et salvavi animam meam„.
Dragă colega,
Sunt profund mâhnit să văd că stima și prietenia pe care mi le-ați arătat vă provoacă azi neplăceri și țin, înainte de toate, să vă exprim regretele mele. Lectura fragmentelor din Jurnalul lui Mihail Sebastian m-a mâhnit profund, căci Sebastian era unul din cei mai buni prieteni ai mei, iar „răceala” care a marcat ultimii ani ai prieteniei noastre era consecința unei supărătoare neînțelegeri. Sunt în parte răspunzător de această neînțelegere. Tocmai de aceea, moartea tragică a lui Sebastian, în primăvara anului 1945, a constituit pentru mine un șoc aproape traumatic, căci ultima posibilitate de a lămuri neînțelegerea a dispărut. Sunt prea obosit (știți că am avut o criză de pericardită) pentru a vă povesti amănunțit circumstanțele care au subminat progresiv prietenia noastră, prietenie al cărei ecou va putea fi resimțit în Jurnalul integral al lui Sebastian și în același timp într-al meu, atunci când va fi publicat. Voi nota, pe scurt, elementele esențiale…
Nu îmi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară. Dar Sebastian citează (pagina 24, coloana 1) câteva rânduri dintr-un text apărut în cotidianul Gărzii de Fier, Buna Vestire (14 decembrie 1937) și intitulat „De ce cred în victoria mișcării legionare”. Nu am colaborat niciodată la acest ziar. Totuși, acest text există, pentru că Sebastian îl citează. Probabil era răspunsul, oral, la o anchetă, răspuns „editat” de redactor. Mi-e imposibil să precizez mai mult. În epocă însă, colaboram la multe săptămânale importante, în care aș fi putut expune în voie asemenea idei. De ce n-am făcut-o?
Cu toate acestea, de multă vreme a fost acreditată legenda că eram unul dintre „doctrinarii” Gărzii de Fier. Dacă această poveste n-ar fi atât de neplăcută, aș putea sublinia extravaganța cazului meu: unicul „doctrinar” căruia nu i se cunoaște nici o carte, nici o broșură, nici un articol, nici un discurs care să se refere la partidul politi al cărui ideolog este considerat! Mai multe fapte au contribuit la constituirea acestei legende:
a) printre prietenii comuni pe care îi aveam, Sebastian și eu, exista un anumit număr care erau legionari;
b) ziarul „Cuvântul”, la care Sebastian a fost redactor până la interzicerea apariției lui de către regele Carol, în 1934, devenise un organ pro-legionar, iar la reapariție, în septembrie 1941, era chiar considerat organul Gărzii de Fier. În acea vreme, mă găseam la Londra și nu am trimis nici un articol;
c) în fine, și mai ales, eram Sebastian și cu mine, elevii și fidelii admiratori ai profesorului Nae Ionescu, directorul ziarului „Cuvântul”.
Mi-ar trebui pagini și pagini pentru a vă prezenta figura complexă a acestui filozof pasionat de problemele religioase, dar și de probleme politice, și care a fost succesiv cel mai eficace suporter al lui Iuliu Maniu și al partidului său național – țărănesc, apoi prietenul și consilierul intim al regelui Carol, iar în final, redutabilul său critic, ceea ce l-a apropiat de Germania și de Garda de Fier. Nae Ionescu a fost adorat și defăimat cu o egală fervoare, și chiar și azi, la treizeci și doi de ani de la moarte, numele său continuă să provoace o furtună de ură sau de exaltare. La fel ca mine și ca mulți alți prieteni și elevi, Sebastian nu s-a îndepărtat de Nae Ionescu atunci când acesta a devenit ideologul Gărzii de Fier. Această fidelitate i-a cauzat un număr mare de neplăceri, mai cu seamă după ce și-a publicat romanul „De două mii de ani”, cu o prefață de Nae Ionescu. Această lungă prefață era socotită o justificare a antisemitismului, iar Sebastian a fost violent atacat de presa de centru și stânga, în așa măsură, încât a trebuit să scrie, ca să se apere, o cărticică intitulată „Cum am devenit huligan”. Am fost printre rarii autori care, în două ample articole publicate în revista „Vremea”, nu numai că i-am luat apărarea lui Sebastian, dar am criticat aceasta prefață, arătând că argumentele lui Nae Ionescu nu se pot justifica teologic, așa cum gândea el. La rândul meu, am fost sălbatic atacat de presa de dreapta. În emoționanta dedicație pe care Sebastian a scris-o pe exemplarul dăruit mie din „Cum am devenit huligan”, mă numea „singurul său punct de sprijin în timpul furtunii”. Atunci, când Jurnalul lui Sebastian va fi publicat integral, se va găsi probabil o pagină datata 15 martie 1940, care ne va descrie pe amândoi, în lacrimi, la căpătâiul lui Nae Ionescu, care tocmai murise… N-am fost niciodată antisemit.
Este adevărat că, în anii 1938 – 1940, am constatat de multe ori, Sebastian și cu mine, cât de diferite ne erau orientările politice, căci eram „de dreapta”, mă situam în tradiția „naționalistă” a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga.
Cu toate acestea, prietenia noastră s-a menținut. De-abia acum, citindu-i fragmente din Jurnal, îmi dau seama cât suferea în urma acestor discuții. Este adevărat, de asemenea, că în cele câteva zile petrecute la București, în august 1942, n-am căutat să-l văd, dar pentru cu totul alte motive decât cele invocate la pagina 26, că, „fiind diplomat, cunoșteam soarta care se pregătea evreilor”. N-aș fi încercat niciodată să răspund acestei insulte, dacă D-voastră, dragă colega, n-ați fi citit-o. Fapt este că am venit la București în urma unei lungi întrevederi cu Salazar, despre care nu pot încă să dau detalii, dar despre care se va putea citi în Jurnalul meu. Cerusem o audiență la șeful partidului national-țărănesc, Iuliu Maniu (atunci în opoziție), dar, îndreptandu-mă spre locuința sa, am remarcat că eram urmărit de un agent al poliției secrete, și a trebuit să fac mai multe ocoluri; am sosit, așadar, cu întârziere și Maniu plecase, astfel că n-am putut să vorbesc decât cu secretarul său particular. În timpul celor câteva zile petrecute la București, am fost permanent supravegheat, motiv pentru care nu l-am căutat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti, nici pe alți prieteni și colegi, căci i-aș fi putut compromite. (Poliția secretă, informată de SS, știa că „deschideri” pentru un armistițiu aveau loc, sau se pregăteau, la Lisabona, Stockholm și Ankara)…
Nu-mi voi ierta niciodată prudența exagerată, dictată de frica de atotputernica poliție secretă. Era ultima oară când mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toți morți: ultima oară când puteam să vorbesc cu Sebastian și să-i explic „poziția” mea. Speram însă că, odată războiul terminat, ne vom relua relațiile. Vai! un absurd accident i-a pus capăt vieții în primăvara anului 1945, în ajunul plecării sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural, și în momentul în care eu însumi mă pregăteam să mă duc acolo. După moartea sa, n-am încetat să mă simt vinovat din cauza stângăciei mele tragic agravate de nenorocire.
Alegând exilul, știam ca neînțelegerile create de fidelitatea mea față de Nae Ionescu vor fi interpretate cu rea-voință. Cu atât mai mult cu cât colaboram la numeroase publicații ale emigrației romanești – dar niciodată la cele ale legionarilor (Țara și exilul, Stindardul etc. ), în care dealtminteri am fost totdeauna atacat și insultat. Majoritatea articolelor publicate după 1947 în presa exilului prezintă probleme culturale și insistă asupra necesității libertății culturii. Rarele texte „politice” îmi exprimă convingerile și speranțele actuale, în primul rând necesitatea unei Federații a statelor Europei Orientale.
Dragă colega, nu stiu dacă am reușit să vă risipesc îndoielile, dar sper cel puțin că înțelegeți acum sursa numeroaselor neînțelegeri care m-au făcut să sufăr. Știu, de asemenea, că adevărul întreg nu va fi cunoscut decât după publicarea integrală a Jurnalului și autobiografiei mele, adică după moartea mea. Aceasta certitudine mă ajuta să-mi trăiesc în pace și cu seninătate ultimii ani de viață care mi-au fost acordați. Nu-mi fac nici o iluzie asupra operei mele de savant și de scriitor. Dar nu mă îndoiesc că lucrările și articolele publicate înainte și după 1940 exprimă gândirea și experiențele unui om care seamănă mai mult cu cel pe care credeți că îl cunoașteți decât cu cel prezentat în textul pe care mi l-ați comunicat.
Cu sentimentele mele cele mai sincere, Mircea Eliade”.
După cum reiese din epistolarul de mai sus, Eliade amintește de celebrul episod al publicării, în 1934, a romanului „De două mii de ani”, de către Mihail Sebastian, pseudonim al lui Iosif Hechter. În prefața romanului, Nae Ionescu, mentorul lui Mihai Sebastian, justifica în mod violent suferințele evreilor și antisemitismul religios rezultat în urma răstignirii lui Christos. Argumentul ionescian era, deci, congruent cu spiritul Gărzii de Fier, susținută cu fervoare de articolele din Gândirea și Cuvântul (1933). În acest sens, Eliade nu a ezitat să ia partea lui Mihail Sebastian, criticându-și chiar mentorul intelectual, pe Nae Ionescu.
În România post ’89, atacurile profanatoare asupra lui Eliade au continuat din aceeași perspectivă a ignorantei și abordării monofațetate. Norman Manea a avut în România, din păcate pentru o mai bună înțelegere a problemei, o receptare voit subiectivă. De pildă, în articolul „Felix culpa“, publicat inițial în Statele Unite în 1991, Norman Manea face o trecere în revistă a „dosarului” Eliade şi a „moştenirii“ acestuia. Este de amintit, totuși, că Revista 22, care preluase în 1992 textul tradus în limba română, a făcut un pas înapoi, publicînd imediat un text elogios la adresa lui Eliade. O atitudine relativ mai bine încadrată în context a avut-o recent istoricul Florin Țurcanu în cartea „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei”, unde se afirmă, pe drept, că Eliade nu era antisemit, fapt ce corespunde și imaginii liberale, cosmopolite pe care și-a creat-o în Statele Unite.
De fapt, afinitatea lui Eliade pentru dreapta românească din anii 1930 a fost recunoscută și asumată de Eliade însuși, însă era mai mult o adeziune decât o apartenență, sub influența parcă prea integratoare și covârșitoare a profesorului Nae Ionescu, ideolog al Gărzii de Fier. Este de notorietate faptul că Eliade a negat colaborarea directă cu legionarii, susținând că a fost eliberat din lagărul de la Miercurea-Ciuc, unde a fost închis timp de mai multe luni, alături de Nae Ionescu, în 1938, deoarece autoritățile și-au dat seama că făcuseră o greșeală.
În concluzie, Eliade rămâne, chiar și după atâția ani, “profanat” de însăși teroarea istoriei, concept pe care l-a teoretizat de atâtea ori în volumele sale. Eliade ar trebui, deci, revendicat strict în latura sa post-istorică, cea adevărată, căci el nu a participat nici la cufundarea în teroare, nici la mimetismul ideologiei iluzorii, de sorginte național-ortodoxă din anii ’30. Oglinda sa adevărată, imaginea sa sacră, ut ita dicam, rămâne creația literară, științifică și umană, prin mesajul de înțelegere a naturii umane în toată complexitatea sa, în lumini și umbre salvatoare.