Filmul, ca orice altă expresie artistică, nu poate fi decontextualizat și „privat” de raportul pe care îl stabilește cu prezentul. Filmul este un efect al realității, chiar și când sunt reconstituite evenimente din trecut sau când un regizor optează pentru documentar. Ce să nu mai vorbim de viziunile mai mult sau mai puțîn valide sub aspect istoric ale filmelor cu tema futuristă. Totul e realitate, trăită sau imaginată, un amalgam de senzații vizuale și de percepție. Iată care este sursă continuă a filmului!
Cred cu tărie mai mult în regizorii cu „temă”, o temă pe care o descompun și o desfășoară de-a lungul vieții lor, în filme, piese de teatru sau orice altă formă de expresie. Numai așa un regizor este credibil și apoi conștient că, o dată ce se aruncă în arena plină de spectatori gata să îl aplaude sau să îl critice, își asumă un risc și o stare de a comunica gânduri și trăiri, de care el însuși nu mai poate dispune întrutotul. Tema înseamnă speranțe, iluzii, obsesii, întrebări continue, retorici cu sine și cu ceilalți, toate transfigurate în act artistic. Există desigur și un contra-exemplu, al regizorilor pentru care numărul de filme contează și genurile se amestecă mai ceva ca un furnicar văzut de aproape, neuitând desigur de regizorii megalomani – pe drept sau nu-, care investesc în propria persoană și în filme toate atributele, comparabile numai cu epitetele divinității.
În zilele din urmă am asistat cu toții la realitatea din Moldova, adesea numită de făcătorii de știri „altă țară”, și am consimțit, in corpore, că ne vine greu să mai stabilim racorduri cu ceva din „corpul” nostru lingvistic și cultural. Oare nu ar fi trebuit să înțelegem de mai mult timp că nu rezolvăm problema cu noi, afirmând că aproapele nostru e dispărut sau mort? Acum, totul se reduce, de la bugete și job-uri calde, până la sentimentele de apartenență cu „frații” uitați. Nu violența este soluția, ci căutarea în acele lucruri aruncate în „podul plin de jucării” ale istoriei. Nu contează cine e primul care caută, important este dacă poate fi urmat.
În acest sfârșit de săptămână cu soare cald, mi-am propus să văd două dintre creațiile sincere, cu o puternică infuzie de folclor și etnografie, ale regizorului moldovean Emil Loteanu. Pe site-ul Wikpedia, în varianta în limba engleză, se poate remarca foarte clar proveniența rusă sub care este prezentat regizorul Emil Loteanu. O ignoranță și o eroare voite, de vreme ce Emil Loteanu s-a considerat întodeauna un cineast român, chiar și când lucra pentru imensul și arhicunoscutul Mosfilm, principalul argument invocat fiind locul și anul nașterii: Closcuna, județul Edinet (Republica Moldova), la 6 noiembrie 1936. Văzute azi de spectatorii spectaculosului secol XXI, filmele lui Loteanu pot fi ușor și superficial categorisite drept „naționaliste”, cu un aer prea tradiționalist sau mai știu eu ce. Se poate râde sau se poate pleca din sală, dar un lucru este omis pe nedrept: valoarea și puterea nebănuită de a povesti a lui Loteanu, rădăcinile evidente cu pământul și tradițiile din lumile descrise, fie că sunt țigani autentici (Șatra sau O șatră urcă la cer), fie că predomină maniera artistică și romantică de descriere a oamenilor din vârf de munte, în speță a ciobanilor (Poienile roșii).
Prin referire strictă la cele două filme văzute, Emil Loteanu vădește o bună cunoaștere a oamenilor și a locurilor, cu psihologia și atmosfera încărcate de emoție, astfel bine redate, asemenea cercetătorului care își notează cu meticulozitate observațiile din itinerariul științific. Camera este aproape de personaje, de natură, de firul ierbii, dând impresia de documentar etnologic. La revederea după mulți ani a Șatrei, am descoperit cu ochii de acum lumea fascinantă a țiganilor nomazi și povestea, în stil Romeo și Julieta, dintre Rada (Svetlana Toma) și Zobar (Grigore Grigoriu). Sub haina ficțiunii pe care o îmbracă adesea filmul, se ascunde totuși elementul de realism, de autentic. Nu degeaba finalul poveștii poate fi văzut, de ce nu, ca o eliberare a celor doi de condiția lor de muritori, de o despărțire terestră fără scăpare pentru oricare dintre ei, însă o întâlnire unică a Iubirii și a devotamentului în Alt Loc.
În încheiere, iată ce declara Emil Loteanu despre actrița sa favorită, Svetlana Toma:
Talentul Svetlanei îi va ului și pe viitorii cinefili… Zâmbetul ei are mii de nuanțe, iar în ochii ei lumea se reflectă misterios, în toată plenitudinea. O iubesc pe acea Svetlana Toma care pentru prima oară a pășit pragul studioului cinematografic, dar și pe aceasta care a cucerit ecranele lumii. Victoria ei e născută din capacitatea de a iubi și de a dărui bunătate în acea măsură deosebită, dumnezeiască, pe care doar un actor poate să o aibă.
Ultimul interviu cu Emil Loteanu poate fi citit aici