Regal Literar

Clipa de poezie: Elena Trîncă alias Gilly

Elena Trîncă (Gilly)

Elena-Ștefania Trîncă (n. 20 ianuarie 1989, Giurgiu) a absolvit un masterat pentru Marketing și Negocieri în Afaceri, dar și o licență în Filologie, în cadrul Universității Creștine Dimitrie Cantemir din București. Este artistă și instructor de fitness, pasionată de psihologie, călătorii, pian, limbi străine, sport, muzică, și nu în ultimul rând, de literatură.
În 2018, a primit premiul Editurii 24 Ore și al Revistei Simposion, la Concursul Național de Poezie Porni Luceafărul. În același an, a primit și premiul Revistei Hyperion, la Festivalul Național de Poezie Costache Conachi.
Elena Trîncă debutează, un an mai târziu, cu poezie în Revista Hyperion, publicând, după puțin timp, și în Revista Litere. După apariții în antologii importante, Elena debutează editorial, in anul 2020, cu volumul de versuri Gânduri la margine de suflet, Editura Semne, prefațat de scriitoarea Carmen Secere. Elena (pe numele de scenă Gilly) este prezentă la diverse emisiuni de televiziune și evenimente, prezentându-și poeziile sau dansând.

 

NU-MI DA UN CHIP

 

Tu, cititorule, nu-mi da un chip

Şi nu m-așeza hotărât în vreun timp

Nu vreau nici faimă, nu-mi trebuie nume

Eu sunt o simțire, sunt toată o lume

 

M-așez lângă sufletul tău nepătruns

Prefac mângâiere din dorul ascuns

Îmbrățișare pentru tot sinele

Aprind emoția, îți dreg ruinele

 

Să fiu glasul dulce ce-ți e călăuză

Spre lumea din tine, iar tu să-mi fii muză

Sunt sângele cald care-ți trece prin mână

Pierdut în lumesc, în starea păgână

 

Mă fac testament, îți las tot ce am

Mai bun, mai de preț: graiul unui neam.

Din neînsemnată mă voi fi făcut

Remediu. Tu să mă porți ca pe-un scut

 

S-alin neputința și lipsa de sens

Să-ți simt, cititorule, greul din plex

Să ne confundăm eu cu tine și-apoi

Să mă fac pretext, să-ți întind palme moi

 

Tu să m-alergi până-n zarea pustie

Să-ți dau adevăr, tu să-mi strigi mie

Că îți sunt vis, simțire sublimă

Nu-mi da un chip, rămân anonimă!

 

 

NEANTUL LĂUNTRIC

 

E noapte afară… și-n mine

Inconștient, avidă de sine

Îmi caut un sens în soarta infirmă

De-afar` mă privesc și nu văd lumină

 

Pe culmi de gânduri amare, ascunse

Mă rătăcesc în povești deja plânse

Mi-e teamă că ea, trăirea din noapte

Mă duce spre haos, spre banalitate

 

Că nu-mi e cuvântul mai aprig, mai sfânt

Mai plin de-nțelesuri, suav ca un cânt

Mi-e teamă că nu mi se vor fi inventat

Cuvinte de-ajuns din care să-mi fac

 

O haină, un țel, o cărare spre inimi

Din neantul lăuntric să-mi fac înălțimi

S-ajung la simțiri, să smulg strigăte-n cor

De neputință, durere și dor.

 

Iată-mă, astăzi, încă rătăcesc

Şi-mi caut noimă-ntr-un eu nefiresc

Ce-mi e și speranță și apăsare

Şi-mi poartă ființa pe drumuri amare

 

Cui să-i mai spun? Şi cât să încerc

Să fac o artă din eul inert

Din noaptea pe care-am găsit-o în sine

Demult, dinainte de timp și de mine?

 

Eu nu sunt de azi, nu sunt nici de ieri

Sunt cicatricea de după dureri

Născută am fost din marele abis

Petale-n priviri și sufletul trist

 

Şi ce e mai pur, mai cald, mai sublim

Decât goliciunea din sufletul plin?

Să poți a-ți clădi o ființă întreagă

Din chinul de-apoi, din lumea cea oarbă?

STRIGĂTUL TĂCERII

 

Mă-ntreb cum suntem dincolo de măști

Când noaptea rece ne îmbrățișează

Când chiar și perna goală ți-o urăști

Când niciun vers al vieții nu rimează?

 

Și când la ușă tu îți pui zăvorul

Și îți deschizi cu-adevărat simțirea

Când te așteaptă dupa colț el, dorul

Iar zâmbetul ți-l șterge oglindirea

 

Când cazi în tine, când te rupi de lume

De haosul ce zilnic ne tot poartă,

Și-ți calculezi și rele, dar și bune

Și-ți faci recensământul ca o hartă

 

E dorul cel de sufletu-ți curat

De liniștea și roua dimineții

De zâmbetul cel tânăr, nepătat

Toate de la-nceputurile vieții

 

Când le-am pierdut? Și cine să-ndrăznească

Fără să-mi ceară vreun consimțământ

Să-mi fure tot seninul, să-mi iubească

Mai mult tăcerea decât vreun cuvânt?

 

Să tac, să-ngrop, să las să mă sugrume

Și stările și focul ce se-nalță

În venele din clipele-mi nebune?

De ce să tac? Eu vreau să le dau viață!

 

Mă poți privi și secole de-a rândul

Încearcă-mă, sunt goală-n fața ta

De n-ai să poți să simți, să pătrunzi gândul

Suntem din alte lumi, nu încerca!

 

Veni-vor mulți și vor pleca în grabă

Mută mi-ar fi simțirea-n fața lor

Și ochii le-ar fi plini, inima oarbă

Ei nu ar înțelege, chiar de vor

 

Aici, în întunericul din mine

Mi-am zămislit lumina cea mai clară

Nu mai vreau oameni, astăzi vreau doar bine

Căci oamenii… ei fac mereu să doară

 

Las ușa larg deschisă, rup zăvorul

Și fricile le-nghesui într-un ungher

În întuneric. Mă așteaptă dorul

S-alerg la sinele pierdut de ier’

 

Cine sunt eu când nimeni nu privește?

Sunt suflet, sunt preludiu, poezie

Sunt o lumină care rătăcește

Sunt gând și adevăr ce va să-nvie.

 

 

CÂND MĂ DEZBRAC DE MINE

 

Sunt respirație pe trup

Carne sfâșiată-n părți

Sunt chipul rece, ca de lut

Dragostea rară din cărți

 

Sunt toți ce m-au privit vreodată

Dar n-au putut simți fiorul

Sunt buza dulce, înnodată

Ce n-are glas să-și strige dorul

 

Sunt toți acei ce mi-au atins

Făr’ de dreptate și de merit

Sufletul cald – mi l-au tot stins

Iar astăzi zace-n întuneric

 

Sunt toate-atingerile reci

Făr’ de simțire și magie

Sunt drum dar fără de poteci

Sunt versul trist din poezie

 

Sunt fantezie ne-mplinită

Un vis prea rătăcit în gând

Simțirea toată o fac mică

Și sufletul mi-l vând

 

Mi-l vând, să-l port e tot mai greu

Pe trupul meu – ruine

Pe totul ce nu pot fi eu

Când mă dezbrac de mine

 

 

LUMEA HÂRTIILOR PLINE DE MINE

 

Cum vara își caută raza de soare

Nisipul îți arde tălpile goale

Cum geometria în spațiu se-așterne

Răspunsuri se cer din mii de probleme

 

Tot așa eu mă găsesc axiomă

Suflet bătrân devenit o fantomă

În lumea de astăzi n-am chip și n-am rost

Am doar o durere ce-o știu pe de rost

 

E caldă durerea, nici frică nu-mi este

Mă simt ca acasă, e fir de poveste

E lirica mea culeasă-n catrene

E gândul târziu când se face devreme

 

O port pretutindeni, căci nu mai apuc

Să-i dau nopții mele un chip ca de lut

Să-i fiu ca o mamă, s-o abandonez

Să-mi zacă, nemernica! eu să visez…

 

Cum urletul meu se transformă în șoaptă

Cum pulsul în vene începe să bată

Din nou într-un ritm matematic, egal

Dar știu, știu că visul îmi este-n zadar!

 

Eu cu durerea și-al nostru creion

Bem câte-un ceai, mai urlăm în canon

Ni-i bine aici, în noaptea eternă

Mă strânge la piept cu iubire maternă

 

Mă ia, mă dansează, mă duce de mână

În lumi neștiute, în iad și pe lună

În lumea hârtiilor pline de mine

Și astăzi… durerea îmi este un bine

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *