Dimineață, am mers la stația de metrou din Cottbus. Afară burnița. Când am ajuns în stație, am intrat într-o cafenea mică, să mă servesc. Lângă ușă, un băiat sărman cânta niște melodii superbe la vioară, pe care nu le știam. Trecătorii îi lăsau câteva monede în vasul de cupru, în timp ce câinele de lângă el privea în jur nemulțumit și urla ca un lup.
După ce mi-am mâncat sandviciul, am băut o ceașcă de cafea cu lapte. Cineva lăsase pe masă numere vechi din „Bild”. În timp ce le răsfoiam, metroul a oprit în stație și mi-am îndreptat atenția către acesta, care circulă mereu la ora stabilită.
În Germania, punctualitatea e ca o boală. Dacă, de exemplu, metroul trebuie să vină la opt și un sfert dimineața, va veni. Când am întâlnit-o pe Mushtariy în această stație pentru prima dată, turna cu găleata. Când metroul s-a pus în mișcare, eram înăuntrul lui. Mi-o amintesc alergând către intrare să-l prindă. Când am văzut-o, am încercat să țin ușile deschise, așezându-mă între ele, cu toate că știam că metroul nu circulă cu ușile deschise. Când Mushtariy a intrat, mi-a mulțumit.
– Am făcut asta deoarece te compătimeam.
– Mulțumesc, oricum! Ai împiedicat întârzierea mea cu jumătate de oră la destinație.
Fiindcă afară ploua de rupea, părul ei se udase, iar fața negricioasă era spălată de picături de ploaie.
– Se pare că ai uitat să-ți iei umbrela.
– Am o memorie slabă. De cele mai multe ori, nu-mi amintesc să iau lucruri importante ca aceasta.
Haina ei roz, pantalonii negri cu croială clasică și geanta de mână obișnuită o făceau să pară modestă, iar pacea interioară oglindită în adâncul ochilor săi te determina să ai tendința de a-i vorbi…
După ce am părăsit stația, am mers în librăria din Heerstrasse. Cum Mushtariy plecase de la job, o altă fată, care arăta a latino-americană, se angajase acolo. Era drăguță și negricioasă. Observând că am intrat, s-a grăbit spre mine, să afle dacă am sau nu nevoie de ajutor. Mi-am scuturat capul. Aproape nu fusese făcută nicio schimbare în librărie. N-am stat mult acolo și, gândindu-mă că e nepotrivit să nu cumpăr nimic, am ieșit, luând una dintre cărțile de Kafka, ce nu era așa de scumpă.
Totul era un pic diferit când am mers acolo prima dată: Am recunoscut-o pe loc, când Mushtariy mi-a adresat un călduros bun venit. Și ea m-a recunoscut, amintindu-și întâmplarea de la metrou, cu un zâmbet imperceptibil pe buzele-i purpurii. Apoi mi-a recomandat o mulțime de cărți.
– Îmi petrec aici tot timpul liber pe care-l am de la universitate – mi-a spus, sugerându-mi cartea de poezii a lui Rainer Maria Rilke.
N-am dat mare importanță la ce spunea atunci, nu era ceva neobișnuit. În Germania, nu doar studenții străini, ci și cei de-ai locului lucrează în diverse magazine, restaurante, organizații, fiind plătiți cu ora. Motivul pentru care mi-a captat atenția a fost cu totul altul. M-am holbat surprins la ea, când mi-a spus că e din Uzbekistan.
– De ce mă privești așa? – a roșit ea.
– Ești din țara natală a bunicului meu.
A părut surprinsă, considerându-mă german. Fizic, am o asemănare izbitoare, întrucât mama este nemțoaică. Eram un băiat cu fața palidă care putea vorbi limba germană în original. Și spiritualicește eram german, chiar dacă bunicul meu era uzbec. Chiar dacă nu îi suflase un cuvânt despre asta tatălui meu și nici mie, am aflat despre asta întâmplător. Găsisem un jurnal în care scrisese până la moarte, incluzând copilăria lui, anii de război și tot restul vieții sale până acum câțiva ani. Eram elev la vremea aceea. Bunicul scrisese că îi detesta pe Stalin și bolșevicii, pentru că îi exilaseră mama în înghețata Siberie, îi omorâseră tatăl și erau cauza înfometării artificiale și a tulburărilor din toată țara. Poate din acest motiv s-a aliat regiunii Turkistanului, fiind martor al consecințelor jalnice ale captivității, prizonierii pierzându-și viața zi de zi în lagărul de concentrare de la Buchenvald ca și altele, pe vremea războiului. Până la sfârșitul războiului, a fost de partea lui Ruzi Nazar, un conațional, așa că nu îi admira pe bolșevici.
Scrisese în jurnal că era dintr-un fel de oraș numit Marghilan, frumos așezat într-o vale înconjurată de munți înalți. Citeam pentru prima dată despre pământul natal al bunicului meu și aveam o dorință copleșitoare să aflu mai multe despre el. Am cerut detalii mai amănunțite de la bunicul, dar atmosfera tensionată de acasă nu m-a ajutat.
Pe peretele camerei de servit masa exista o fotografie a bunicului meu împreună cu Ruzi Nazar purtând uniforma armatei naziste. Indiferent că era sărbătoare sau eram la masă, bunicul nu spunea un cuvânt, rămânând mereu cu buzele strânse și figura impasibilă. Starea sa și aparența solemnă m-au încredințat că nu va spune nimic. Era foarte reticent în ce privește tărâmul natal, iar în opinia mea, n-ar fi suportat o astfel de întrebare.
Înainte de a-și lua masa, întotdeauna șoptea rugăciuni într-o limbă care-mi era necunoscută, rugându-se către vest pe un covoraș cu franjuri pe margine, de cinci ori pe zi, dar s-a ținut departe de patria sa și de amintirile legate de ea tot timpul. Pentru a scăpa de aceste amintiri, s-a căsătorit cu o femeie germană, l-a crescut pe tatăl meu ca pe un german și i-a găsit logodnică germană. Chiar și pe mine m-a crescut la fel, vorbindu-mi despre limba, cultura și tradițiile germane. Vorbirea unei alte limbi era interzisă în casa noastră, chiar dacă n-ar fi fost necesar. Astfel, am devenit germani până în măduva oaselor, datorită eforturilor bunicului meu.
Uneori mă gândeam: Era extrem de supărat și se opunea tulburărilor politice și stării de fapt din țara sa, astfel că se asigura, prin modul în care se comporta, că nu este acuzat pentru asta. În ciuda mâniei, iritării și nemulțumirii sale, n-aș putea spune de ce îl numise pe tata Bakhtiyor, iar pe mine Isfandiyor, asemănător numelui său și care aminteau de locul său natal. Părea ca o ciudățenie a sorții. Datorită acestor nume, noi nu eram socotiți germani și se credea că venim din satele îndepărtate ale Turciei.
Vorbind despre asta, Mushtariy a izbucnit în lacrimi. Bunicul ei nu se mai întorsese din război. Poate pierise chiar ca urmare a unei împușcături a bunicului meu sau a unei legiuni naziste.
– Sunt 80 de mile între locul de naștere a bunicului tău până în țara mea – a spus Mushtariy după ce s-a calmat.
Vorbind cu ea, creștea în mine o dorință arzătoare de a afla despre acel oraș. Marghilan, Andijan, Fergana… Mushtariy a povestit cu mult entuziasm despre fiecare cătun minunat înconjurat de peisaje montane maiestuoase într-un sat sublim, de tradiții, obiceiuri și mod de viață al oamenilor de acolo.
După ce terminam lucrul în bancă, făceam așa încât să-mi petrec cât mai mult timp în librărie. Normal, Mushtariy era mereu acolo. O mână invizibilă mă urmărea la magazinul de cărți, eram fascinat de emoțiile necunoscute. Dacă n-aș fi venit un timp îndelungat, aș fi simțit ca și cum s-ar fi terminat oxigenul și, numai după ce aș fi vorbit cu ea, aș fi reînceput să respir lin și profund.
M-am gândit să-i ofer un buchet de flori sau să o invit o dată la cină într-un restaurant de lux, deși nu eram obișnuit să acord multă atenție femeilor, din pricina timidității mele. Curajul meu slăbea în unele cazuri, pentru a-mi folosi bunul simț. M-am gândit că e puțin cam devreme să fac asta, întrucât doar o întrebasem pe Mushtariy de tărâmul bunicului, în timp ce m-am ferit să conversez pe alte subiecte. Zi de zi, ea m-a ajutat să-mi lărgesc orizontul și cunoștințele, descriind acel tărâm îndepărtat unde s-au născut ea și bunicul meu. Ca urmare, dorința de a avea o vedere de ansamblu mă ardea, așa că am hotărât să mă gândesc serios la asta.
În cele din urmă, mi-am făcut curaj într-o zi să o invit pe Mushtariy la prânz. Prima dată nu m-a luat în seamă, dar, după un timp, a zis că se va gândi la asta. Desigur, părea ciudat pentru mine, familiarizat cu cultura europeană. Deoarece aici, dacă unei fete necăsătorite i se oferă o masă, ea nu va da un astfel de răspuns niciodată.
Îmi amintesc și ziua în care am luat prânzul împreună. Întrucât era duminică, atât Mushtariy, cât și eu, stăteam în restaurant relaxați.
– Vrei să te învăț limba uzbecă? – m-a întrebat Mushtariy în timp ce mânca sardine.
M-a surprins, în timp ce beam apă.
– Cum va fi asta?
Am început instruirea chiar în ziua aceea în restaurant, care nu era unul mare, în Torstrasse, am putut învăța diverse cuvinte și propoziții în uzbecă, cu ajutorul ei, cum ar fi: „Bună!”, „Ce faci?”, „Să ai o zi frumoasă!”. În timp ce le pronunțam, mă copleșeau emoții bizare. În primul rând, pentru că vorbeam pentru prima dată limba bunicului meu. Pe de altă parte, începusem s-o privesc ca pe femeia ideală. Era pur și simplu adorabilă, răbdătoare și sinceră.
– Cunoști semnificația numelui tău? – a întrebat pentru a sparge tăcerea stânjenitoare.
– Știu, de exemplu, semnificația lui Peter, Paul, Sebastian, întrucât sunt nume de Sfinți. Dar nu m-a gândit niciodată la sensul numelui meu.
– Un dar de la Dumnezeu… asta înseamnă al tău.
Avea dreptate. Bunicul dăduse acest nume cu un motiv. Se spune că mama a suferit foarte mult la naștere. Bunicul a meditat mai mult decât tatăl meu, s-a rugat mult la Dumnezeu, îngenunchiat pe covorașul lui, să o ajute.
Apoi, Mushtariy a aruncat o privire pe stradă prin fereastra restaurantului și mi-a șoptit semnificația numelui ei:
– Chiar dacă nu e interesant pentru tine, ți-am spus-o.
Eram legat de ea prin corzi invizibile de șase luni, o simțeam din adâncul inimii. Auzind de momentul absolvirii ei, am început să-mi fac griji. Îmi tot spuneam: Nu mai are niciun motiv să rămână. M-a apucat, puternic, anxietatea. În mod surprinzător, întoarcerea în țara ei chiar o deranja și nu arăta mulțumită, din câte-mi amintesc:
– Voi preda limba germană la școala în care am învățat – mi-a spus, cu disperare, când am întrebat-o de planuri de viitor.
În timp ce îmi luam adio, s-a întors:
– Îmi va fi dor mereu de Germania – zise, încercând să nu mă privească în ochi.
Au trecut trei luni de la plecarea ei. Trei luni! Ea nu este în Berlinul acesta unde mulțime de oameni ca niște roboți,, sub un cer plictisitor, lucrează ca mecanismul unui ceas. Ori de câte ori am timp, merg la stația de metrou, la librărie și la restaurantul din Tornstrasse, unde mă inundă emoțiile și amintirile acelui timp trăit cu Mushtariy. Stau acolo ore în șir pronunțând cuvintele și frazele în uzbecă, pe care m-a învățat să le spun. Acum doare faptul că nu mai am cu cine vorbi limba bunicului meu.
… seara m-am plimbat prin ploaie din Heerstrasse în Fridrixstrasse, unde locuim. Părinții mei erau acasă, tata absorbit în ziarele lui, mama împletind șosete călduroase pentru iarnă.
După ce am străbătut holul, am aruncat o privire fotografiei bunicului cu Ruzi Nazar, în timp ce mă apropiam de masa din mijlocul camerei. Purta uniformă militară și arăta mai degrabă îndurerat decât nobil. Mama punea supa în boluri.
– Tată, vreau să vizitez patria bunicului – mi-am ridicat capul, privindu-l.
Tata s-a oprit din cititul ziarului, l-a împăturit pe jumătate și mă privea foarte surprins. Apoi, și-a continuat cititul, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. S-a lăsat o tăcere scurtă.
– Dar ce va fi cu lucrul tău la bancă? – m-a întrebat după un timp.
– Îmi voi lua o vacanță – i-am răspuns.
– Este atât de important pentru tine să mergi acolo? – și-a încrețit el fruntea.
Mama, care stătea într-un colț al camerei, făcându-și treaba în liniște, s-a alăturat conversației:
– Lasă-l să se ducă!
Tata s-a gândit o clipă, apoi a încuviințat din cap. Mama a intrat în camera bunicului și a adus ceva pentru mine. Era o batistă veche, imprimată pe margini cu niște cămile în diferite culori, iar în centru – o moschee.
– Ia-o! Bunicul tău purta întotdeauna batista asta cât a trăit.
M-am ridicat mai devreme în ziua plecării mele, simțind o emoție puternică. Șansa de a vedea însoritul tărâm natal al bunicului, în realitate faptul că acesta devenise patria lui Mushtariy mă impresiona puternic. Mai mult, eram vrăjit complet de Mushtariy.
Cum tata plecase devreme la muncă, când a venit taxiul mi-am luat la revedere numai de la mama. M-a îmbrățișat strâns și mi-a făcut semn, cu ochii în lacrimi.
– Mai întâi, mergem la cimitirul din Heerstrasse, i-am spus taximetristului pe autostradă.
A încuviințat din cap, să arate că a înțeles și a continuat să conducă. Când am ajuns la cimitir, soarele strălucea. Am găsit mormântul bunicului și, mai întâi, am privit fotografia de pe marmură. Părea că întreabă: „Unde te duci, Isfandiyor?”. Când am îngenuncheat în fața ei, fotografia s-a mărit și tot repeta întrebarea…
– Bunicule, mă duc în țara ta, am zis mângâind marmura și de-abia privind fotografia.
Din mormânt nu venea niciun sunet, doar fotografia bunicului m-a întrebat din nou:
– Isfandiyor, unde te duci? …
Octombrie 2019
Traducerea din engleză în română: Florentina Loredana Dalian (11 mai 2021) – https://immagine-poesia.over-blog.it/2021/03/tale-of-berlin-by-sherzod-artikov-uzbekistan.html
Traducerea din uzbecă în engleză: Nigora Dedamirzayeva
Despre Sherzod Artikov
Sherzod Artikov s-a născut în 1985, în orașul Marghilan din Uzbekistan. A absolvit Institutul Politehnic Fergana, în 2005. A fost unul dintre câștigătorii concursului literar național „My Pearl Region” la secțiunea de proză, în 2019. În 2020, prima sa carte de autor „Simfonia toamnei” a fost publicată în Uzbekistan de către editura Yangi Asr Avlodi. În 2021, lucrările sale au fost publicate în antologiile numite World Writers in Bangladesh, Asia sings și Mediterranean Waves in Egypt, în limba engleză. În 2021, a participat la Congresul Internațional al Scriitorilor, organizat în Argentina, la conferința internațională de literatură sub denumirea „Mundial insurgencial cultura”, dedicată vieții și operei lui Federico Garcia Lorca, la Festivalul Internațional de Poezie din Tunisia, la Târgul Internațional de Poezie din Singapore. Anul acesta a fost premiat drept „Ambasador al Păcii Globale” de către Fundația Iqra, „Ambasador Internațional al Păcii” de către Forumul Literar Mondial pentru Pace și Drepturile Omului și a primit „Certificat de prietenie”, și alte certificări de la „Revista Cardenal”, în Mexic. În prezent, este consultantul literar al site-ului cultural din Pakistan, „Sindh Courier”, reprezentantul și delegatul în Uzbekistan al revistei de literatură a Mexicului – Revista Cardenal – și al revistei de literatură și artă din Chile – Casa Bukowski.
Scrierile sale au fost publicate în mai multe reviste și ziare din Uzbekistan. Apoi traduse în limbile rusă, engleză, turcă, sârbă, slovenă, macedoneană, spaniolă, italiană, poloneză, albaneză, română, franceză, greacă, ebraică, portugheză, bengaleză, arabă, chineză, indoneziană, persană și urdu.
În plus, scrierile sale au fost publicate în reviste literare, ziare și site-uri web din Rusia, Ucraina, Turcia, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Anglia, Germania, Grecia, Italia, Spania, România, Polonia, Israel, Belgia, Albania, Macedonia, Kazahstan, Bangladesh, Pakistan, China, Arabia Saudită, India, Indonezia, Irak, Iordania, Siria, Liban, Yemen, Iran, Egipt, Peru, Bolivia, Argentina, Columbia, Chile, SUA, Mexic, Costa Rica, Guatemala și Nicaragua.