Regal Literar

Liliana Popa: Probabilitățile Constanței Popescu sunt, de fapt, eseuri

Constanței Popescu

 

Am îngropat visele atât de adânc, încât nici cu gândul nu mai pot ajunge la ele…” – confesiunea cuprinsă în acest vers pare ireversibilă, ca și cînd nu ar mai dori să viseze, să transceandă, să trăiască în realitate, în realitatea de azi….Transfigurativă construcție ce incită doar și te face să urmărești ce se petrece…

Cineva scria: “Constanța Popescu fabrică în chip delicat balndianisme“, și cred că există unele alterități, dar și alternanțe. Ea creează paradigme ale unei lumi devenită agonică, delirantă, o  lume salvată de aducerile-aminte. Constanța Popescu m-a rugat să scriu despre poezia sa. Am făcut unele comentarii, iată-le.

 

Dă-mi întrebările tale, să-mi tai coperta

la târziu și să-mi pictez o dimineață

caldă,

și un ultim semn de întrebare.

(Semn de întrebare – fragment)

 

Norma poetică e dată  aici de șirurile de întrebări, miracolul propriei deveniri, omul ce se redescoperă pe sine cu sentimentul vagului întreaga viață. Sunt  retrăiri într-o lume posiblă prinse între gînd și cuvînt, idei clare și austere. Cum ar fi fără propriile interogații, cum ar fi dacă am avea mereu răspunsuri ?

 

Poate nu mai am multe ierni în calendar,

ci doar duminici,

sărbători și liniștea

întinsă pe felia de pâine cu unt,

dimineților dintre furtuni.

Poate eu sunt pacea

iubirilor tocite,

iar tu alfabetul chinezesc,

bun poeziilor de la mijlocul nopților,

când somnul arestat de dorință,

stă la pândă,

să facă ordine între răspunsuri,

fără întrebări…

Poate eu sunt mereu început

risipit…

(Probabilitate)

 

Mă trezisem speriată din visul acela care revenea mereu de ceva timp. Se făcea că trebuia să cobor o scară nu prea luminată și piciorul nu mai găsea următoarea treaptă, după care mă rostogoleam… Ajunsesem să mă trezesc în primul moment al visului în care ajungeam la niște scări, știind ce urmează să se întâmple și tot intram în panică și inima-mi bătea ca după cutremurul acela în care am fost singură acasă, cu fiică-mea de patru ani..

(Să evaluez necuprinsul – fragment)

 

Probabilitățile Constanței Popescu sînt, de fapt, eseuri. Sînt eseuri de duminică, de sîmbăta morților, de vinerea neagră. Dar sînt și eseurile iubirii, ale realului desvrăjit, ale împlinirii și durerii, niciodată ale capitulării, întrucât cele mai multe sînt eseuri de sărbătoare.

 

E anotimpul greu și-i ducem povara

acumulatelor dureri rostite în gând,

belșugului de doruri păstrate în taină,

până ce devin poezie

rostită în zilele cu nor și ceață.

Hai, aprinde-mi dimineața ca pe o lampă

cu fitilul din iubire…

fericirea mea singură pe un taler de balanță,

pe celălalt, mângâie-mi tu, nopțile rămase..

(Pe un taler de balanță – din vol. Vinovați de nemurire, 2016, ed. Rora)

 

O temă recurentă la Constanța Popescu este candoarea, dorința de indisolubil legată de tot ce o înconjoară. Cuvintele prind contur, precum menhirul din fotografia de deasupra, o aparentă irealitate, ideea repudiază urîtul, tenebrele, diminețile fără delicatețea luminii crude…

 

Opreşte, Doamne,

toamna asta,

pentru alt gȃnd

ce nu l-am avut ȋncă!”

(Iubire de toamnă – din vol. Vinovați de nemurire, 2016)

 

Invocarea Demiurgului vine firească, de data aceasta foarte clară, abandonează fragmentarismul, există extaze solipsiste, dorința de cunoaștere a altor anotimpuri, cu alte forme.

 

Croșeta mea, cu vârful bont

perseverează reparând scara de mătase

împletită din dor cu dor,

din iubire și pe față, și pe dos,

din litere așezate perfect pe viață,

până când devin poveste…

una care mă trece pragul

și mă invită la bal.

(Trecerea de prag)

 

Aromele timpului au alunecări fluide, accentele gîndurilor se succed într-un ritm neașteptat, gîndurile par să se rostească singure. Frenezia trăririi domină versurile ce par marcate de patosul subtil, pe care îl aduce fiecare toamnă. Prin trăiri necenzurate, poeta alunecă spre  întîmpinarea universului armonios, dar în culori autumnale, cu frenezia propriei trăiri, pentru că vrea să fugă spre alt miracol

 

Femeile cu glezne lungi

și trupul de vioară,

își mută rareori privirea

pe câte un muritor

și atunci el va deține orchestra,

pătimașei iubiri.

Femeia, poezia,

care pictează muzica în suflet,

șterge lacrima singurătății

și trage perdeaua să ne intre

anotimpurile în viață.

(Femeia șterge lacrima)

 

Și parcă timpul ne ajungea să fim frumoși

și-ndrăgostiți ca

la a lumii facere,

eu primăvara toamnei tale,

tu podul meu de taină,

despre care se mai vorbește uneori.

(Uneori)

 

Reflecția asupra realului persistă – descrie  femeia aceea are  trupul asemănător viorii, glezne fine, iubește pătimaș, calcă printre ființe palpabile, cuprinsă fiind între taina iubirii și a tristeți, între cea a extazului și a durerii, între taina vieții și a morții. Dar mereu revine în universul halucinatoriu al visului, al amintirii, al dorinței ce tinde spre perfecțiune, în care concretețea se transformă în iluzie, transcrise cu o peniță delicată, sigură.

 

Au mai îmbătrânit niște cuvinte,

nimicul mi se așază pe preșul de la ușă,

un musafir cunoscut,

nu se dă dus de frig, de tuse

și de toamna din mine…

mai vorbim despre ce a fost acum un anotimp,

despre durerile de oase,

de poezia de pe masă…

S-a cam răcit,

ar trebui încălzită tandrețea

și lipit zâmbetul pe tocul ușii…

poate mai pot deschide niște așteptări,

mai coasem pe la tiv melodia aceea

demodată, doar pentru că au apărut altele,

colorate strident ca să-ți abată

gândurile și pașii.

Uneori mai privesc oglinda,

e neclară privirea, a fost ștearsă

doar cu tăcerea din lacrimă,

cu liniștea dinspre iarnă,

când toate

devin ca la începutul lumii,

așteptări pentru începuturi

și să dau drumul visului,

câinele meu de pază,

care mă ține departe de somn.

(Conectarea cu mine)

 

Ar trebui încălzită tandrețea, ar trebui regăsită tandrețea, unde a fugit pare să se întrebe poeta. Frenezia trăirii, atunci sau mai tîrziu, rămîne vie în amintire, în viziunile lirice. Necenzurată decît de propriile trăiri, poeta simte un dor blestemat de a se întoarce, dar nu fără un zîmbet, pe care crede că a venit timpul să-l lipească pe ușă.

 

Ah, cât aș fugi de cuvintele astea

târzii,

care-mi obturează privirea

și mi se agață de urechi,

podoabe zornăitoare, fără efecte

tandre…

le-aș decupa din poezia sorții

și răsturnată clepsidra,

ai mai avea privilegiul

să te miri și să le-admiri

și acceptându-le,

să mă iubești târziu

și fără rost.

(Cuvinte târzii – fragment)

 

Visurile capătă, uneori, aparențele realului, concretețea se transformă în iluzie, dorințele transcend ca într-un joc al oglinzilor, unde accede  la metamorfozele ființelor himere îndrăgostite de absolut sau de o ființă anume… Cuvîntul reușește să își înfrîngă limitele astfel, întîrziind în extazele rostirii, ca mai apoi să se agațe de urechile unui anotimp, cel al iubirilor… decupate din poezia sorții sau a vieții.

 

Tăcerile aproape fosforescente,

pătrund tiptil prin singurătatea

de cinci stele,

o deranjează, îi răvășește rochia tivită

cu dor,

îi confiscă iubirea, alungă speranța

și închide ușa cu lacătul mare al durerii…

(Doctori de inimi)

 

Uneori, universul Constanței Popescu se închide inexplicabil, dar tăcerile ard…. Creează imagini plastice, asemeni unui pictor care lumina iubește lumina și renunță la umbre, tonurile, gesturile, sugestiile sînt mai importantă decît ipostazele. Uneori, poemele Constanței Popescu au tema responsabilității morale subiacente, mereu la granița dintre bine și rău, poemele au tensiuni, dar și o aură meditativă. Alteori, simple aparențe se trezesc într-un topos predilect, bucolicul, configurat în transparențe, în imagini ale grației gîndului, alteori prinse printr-o grilă a sugestiei. Poeta sugerează, trimite mesajul….

 

Vreau copacul meu,

plantat în umbra tainică

de vis.

Dimineața să-mi scutur perna

de nesomn,

să-mi pun lacrimile la uscat

pe ramura la care nu mai poți ajunge

și fardată cu mirări și așteptări târzii,

să dau drumul la rock-ul nostru,

îl mai știi?

(Rădăcina uitării)

 

…..de la vis, dans, senzualitate și candoare, pînă la interogația problematizantă.

 

Fiecare cu tăcerea lui,

prețioasă haină,

o îmbracă uneori de tristețe,

de singurătatea înghesuită în toate zilele

cu ferestrele închise,

frumoasă, albă ca o pânză imaculată

între noi, alegerea perfectă,

de când am epuizat conflictul vorbelor,

dulci ademeniri.

Este înțelepțirea privirii,

între cuvinte prea mici,

și nu mai pot răzbate timpul,

distanța dintre inimi,

și când și gândurile din poală,

trebuie restartate…

(Tăcerile)

 

Distanța dintre trăirile fiecărei etape, distanța pînă la capătul  lumii, a mării, a cerului, devine distanța dintre nemărginiri.

 

Poeții nu se găsesc la snop

în piețe.

Solitari, triști dar inovând motive

de iubit,

arată frumusețea

și unde ai îndoieli…

Iubite, nu crezi că e tot ce îți dorești?

(Poeții și poezia)

 

O frunză

Nici Dumnezeu nu-ți dă

bursă pentru fericire,

un cuvânt inventat de poeți…

Nici măcar iubirea

nu curăță urcușul.

Căderile sunt libere,

un bonus la viață.

Singurătatea, un premiu

pentru cei cu neuroni incendiați.

Viața, o frunză…

 

(Viața, o frunză…)

 

Transparența viziunii poetice, tema singurătății devenită premiu după căderi și urcușuri se topesc în sentimentul împlinirii în singurătatea celui ce, în sfîrșit, a înțeles…

 

Pe la noi femeile învață

devreme să-și ascundă durerile.

Dimineața pun broboada cu flori

și strâng cu putere nodul șorțului,

în care adună neputințele voastre,

greșelile copiilor,

lipsurile și toate stricăciunile

de prin ogradă.

Mai dau cu mătura un gând trist,

udă cu aghiazmă pragul pe care-l treci

și uneori îl uiți,

aprind candela să îndepărteze

furtuna dintre vorbe,

netezesc cu sfiala perna-ți pe la ziuă

și trec din rană, în rană cu plasturele

de iubire…

Mai uită uneori ciorba pe foc,

și mămăliguța nesărată,

dar doar atunci când

sufletul ei, speriat, nu se mai poate ascunde…

dar dimineața pictează cu un dermatograful bont,

zâmbet în privire.

(Pe la noi)

 

Femeia – cea care instaurează pacea, liniștea, cea care șterge lacrimile copiilor, adună neajunsurle, lipsurile celor din casa ei sau din universul ei și le ascunde sub o broboadă cu flori, femeia aceea care are mereu flori în suflet…

 

LILIANA POPA

Liliana Popa – istoric de artă și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
A absolvit Facultatea de Istoria și Teoria Artei –  Universitatea Națională de Artă din București și a urmat, în 2002, Cursuri  de Renaștere  la Institutul Michelangelo din Florența – Italia (Michelangelo Institute of Florence – Via Ghibellina, 88, 50122 Firenze, Italia), fiind prima româncă înscrisă la Institutul Michelangelo din Florența. Din 1990, este reporter, redactor la Radiodifuziunea Română (str. General Berthelot nr 60- 64).

 

Volume de poezie :

1. Portretul în oglindă – editura Tracus Arte, 2014;

Volum lansat: 7 aprilie 2014, la Muzeul Literaturii din bd.Dacia 12.

Cronici literare: Emil Lungeanu în revista “Luceafărul”, Mircea Bîrsilă în revista “Argeșul”.

Prefața de Ioan Groșan, semnal editorial de Horia Girbea în revista “Luceafărul”;

2. Stăpână pe tăcerea mea – editura ART Creativ, 2015; volum lansat la librăria Sadoveanu de pe bd. Magheru.

Cronici literare: Nae Georgescu în revista “Cronica din Iași”, Mircea Bîrsilă în revista “Argeșul”; cu o postfață de Daniel Cristea Enache;

3. Luna nu intră niciodată pe fereastră – editura Tracus Arte, 2018;

Volum lansat 20 ianuarie 2018 la Muzeul Literaturii din str. N.Cretulescu.

Cronici literare: Ana Dobre și Mircea Bîrsilă;

4. Nu mai cred în distanța dintre paralele – editura Betta, 2020;

Volum editat în urma acordării premiului special  “Clara Mărgineanu” din cadrul “Concursului Național de Poezie Radu Cîrneci”, ediția a III-a, organizat de revista “Arena Literară” și “Asociația Difuzorilor și Editorilor – Patronatul Cărții”.

 

Volume de interviuri:

1. Contemporani în mileniul III – volumul I – editura Semne, 2018;

2. Contemporani în mileniul III – volumul II – editura Semne, 2019.

Coordonator al Cenaclului literar ‘Poeții cetății’ și organizator de evenimente culturale la: Casa Memorială „Tudor Arghezi – Mărțișor”, Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia; Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”, Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București.

A colaborat/colaborează cu  articole, interviuri, informații, cronică plastică, cronică teatrală, comentarii culturale, la zeci de reviste de cultură, printre care:  ”Contemporanul”, ”Luceafărul”, ”Argeșul”, ”Literatura”, ”Cenaclul de la Păltiniș”, ”Cronica de la Iași”, ”Poesia”, ”Luceafărul de dimineață”, ”Arena literară”, ”Viața Românească”, ”Curtea de la Argeș”, ”Teatrul de ieri și de azi”, ”Convorbiri literare”, ”Discobolul” ș.a., și ține zilnic agenda culturală pe pagina Prietenii Radiodifuziunii Române și pe pagina InfoArt.

E dificil, într-o epocă post-postmodernistă, cu o tradiție ce devine pe zi ce trece sufocantă, să mai obții efecte de expresivitate. Liliana Popa își asumă această dificultate. Versurile ei sunt pline de referințe, aluzii, semne culturale, dar într-un discurs ce respiră firesc, evitând prețiozitatea. Naturalețea se obține greu și se pierde ușor, de regulă, într-un parcurs liric scurt, în care fiecare cuvânt contează. Autoarea câștigă însă pariul acesta, și pare pregătită să susțină, creativ, altele. (Daniel Cristea-Enache)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *