Angoasele noastre istorice

Suntem adesea confruntați, în viața aceasta frământată, cu multe provocări, fapt pentru care, loviți uneori crunt de soartă, de instituții, de oameni, de erorile noastre etc., avem tendința să ne nimicim ca indivizi („Nu este nimeni mai nenorocit decât mine!”), să veștejim epoca noastră („Trăim cele mai nenorocite vremuri din istorie!”), să dăm în alții („Numai străinii sunt de vină!”), să catalogăm drastic chiar poporul nostru, comunitatea etnică de care ținem („Nu există popor mai înapoiat, mai dezbinat și mai prost pe lumea aceasta!”). Toate acestea sunt, până la urmă, judecăți subiective sau prejudecăți.

În legătură cu cea din urmă prejudecată, analiștii subtili și inteligenți nu mai au susținut constant și direct, de exemplu, „puturoșenia abisală a stătutului suflet românesc”, ci au statuat că românii și România sunt „altfel” decât alte popoare și țări. Ca simplă formulare, nici nu este greșit să credem asta, pentru că toate popoarele și țările sunt deosebite unele de altele. Latura gravă a constatării acesteia nu este forma sa, ci fondul: românii și România sunt „altfel” numai în rău, numai în sens negativ.

Să vedem în ce fel. Adepții acestei singularități malefice susțin, între altele, că românii nu știu cine sunt și de unde vin prin istorie: ba sunt daci, ba sunt romani, ba sunt slavi, ba cumani, ba o populație balcanică, amestecată și difuză, fără origine precisă. Unii spun azi, din nou, că dacii erau un popor primordial și aproape universal, supercivilizat, de la care romanii au învățat ce este civilizația și de la care au deprins chiar limba latină. Altă aserțiune este că românii nu știu unde s-au format ca popor, fapt pentru care unii spun că procesul a avut loc la sud de Dunăre, pe lângă albanezi, alții că românii nu au avut o patrie, fiind nomazi cu turmele lor prin Balcani și apoi și prin Carpați. De aici, după expresia mirată a unui mare istoric francez (Ferdinand Lot), românii ar fi apărut aproape din neant, din moment ce ei nu sunt pomeniți în toată perioada migrațiilor care durează un mileniu. Există, astfel, aparent, o mie de ani de tăcere a izvoarelor despre români. În continuare, se mai încearcă și alte constatări: românii nu au fost capabili de acte pozitive în istorie și, mai ales, nu fost „apărătorii catedralelor din Occident” când au luptat contra turcilor; nu au putut apăra civilizația occidentală, fiindcă au fost mereu învinși; în plus, când românii luptau cu turcii (după secolul al XIV-lea), catedralele vestite ale Occidentului erau deja construite (între secolele al XI-lea – al XIII-lea). Se mai vehiculează ideea că românii nu au avut state la vreme (voievodatele românești s-ar fi format foarte târziu), ca vecinii lor și nici state independente în Evul Mediu, fiindcă turcii le-au cucerit repede, iar dacă nu le-au cucerit pe de-a-ntregul, lucrul nu s-a făcut datorită rezistenței armate a românilor. Motivele ar fi fost lipsa de interes a Imperiului Otoman de a cuceri Țările Române, eficiența exploatării indirecte a acestora, orientarea strategică a puterii turcești spre centrul Europei etc.

Între aceste motive ale păstrării ființei noastre statale nu s-ar afla opoziția românilor, opoziție care nu ar fi existat și nici rezistența lor, care ar fi fost lamentabilă. Se continuă apoi pe același ton: Mihai Viteazul a fost un aventurier, un condotier, fără conștiință de român, pus pentru bani în serviciile celor puternici; românii nu ar fi știut că sunt români până în secolul al XIX-lea, când i-au influențat intelectualii patrioți naționaliști care au inventat națiunea; națiunile ar fi fost o pacoste venită peste omenire. Se mai spune că ortodoxia și slavonismul sunt de vină pentru înapoierea noastră, că dacă am fi fost catolici eram acum departe, că ortodoxia ne-a ținut pe loc și ne-a orientat mereu spre răsărit. Politologul american conservator Samuel Huntington teoretiza chiar ideea că linia precisă care separă popoarele catolice și protestante de cele ortodoxe ne desparte și pe noi, pentru vecie, de civilizația avansată. Mai insidioasă este ideea că unii dintre români ar fi avut șansa să trăiască în pace și armonie (fără discriminare) în lumea occidentală sau de influență occidentală (în Ungaria și Austro-Ungaria), dar ar fi fost prostiți să se unească la 1918 cu România, fapt care i-ar fi împins la marginile Europei. Românii ardeleni ar fi fost fascinați de civilizația înaltă a ungurilor și austriecilor și nu ar fi dorit unirea cu România. Mai mult: nici românii din Regat nu doreau alianța cu țările Antantei, ci cu Germania, pentru că aveam dinastie germană și nu agream cotropitoarea Rusie. În dreaptă consecință, românii interbelici ar fi avut ocazia să fie altfel decât nevolnici și răi, dar ar fi dat cu piciorul acestei posibilități, nu ar fi apreciat darul făcut lor de marile puteri prin Pacea de la Paris (1919-1920), preferând regimurile totalitare și dictaturile și continuând cu vechiul lor nărav de a fi naționaliști și xenofobi. Concluzia unor asemenea „analiști” nu este greu de imaginat: românii sunt mai înapoiați decât toate popoarele din jurul lor, de situează la coada civilizației, fiind incapabili de a produce modele superioare; românii nu viețuiesc, ci doar supraviețuiesc.

Ce poate să spună un intelectual onest (care nu are pregătire de specialitate) în fața acestei avalanșe de invective, de uri, de dispreț și desconsiderare? Unii nu pot să spună nimic și cred aceste aserțiuni sau o mare parte dintre ele. Mai ales cei dezamăgiți de viața din România sau cei sceptici și hipercritici – și sunt mulți din aceștia! – cred că așa este, sunt convinși că așa este și se dau de ceasul morții ca să-și înjure neamul și țara. Pentru această categorie, românii sunt, prin esența lor, un popor inferior, incapabil de nimic constructiv și singuri vinovați pentru toate nenorocirile țării.

Alții se revoltă în adâncul lor și nu cred toate aceste enormități, dar, neavând mijloacele potrivite de a ajunge la adevăr, cad în extrema cealaltă: pentru ei, tot trecutul românesc și soarta românilor în lume sunt albe, imaculate, glorioase; românii sunt mari, buni și drepți, viteji și demni, dar au avut parte numai de denigratori, de străini rapace, care le-au luat totul. Pentru aceștia, cauza răului nu sunt românii, ci alții care ne-au purtat mereu sâmbetele, ne-au furat, ne-au asuprit, ne-au defăimat.
Romanii spuneau despre calea de mijloc că este de aur (aurea mediocritas), dar și foarte greu de găsit și de ținut. Dacă am fi fost așa de nemernici, am fi dispărut demult din istorie, robiți de alții, șterși de pe hartă, topiți în alte popoare. Dimpotrivă, dacă am fi fost eroii planetei, am da astăzi tonul în Europa, continentul a cărui civilizație s-a expandat – mai ales după marile descoperiri geografice – în întreaga lume. Dar noi nu suntem niciuna și nici alta, ci un popor între alte popoare, mult mai puțin performați decât am vrea și, poate, mai prezenți decât ne-ar vrea dușmanii.

Știm – atât cât se poate – cine suntem și de unde venim. Suntem urmașii dacilor și romanilor (cu prevalarea moștenirii romane), dar și ai vechilor slavi și al altora cu care ne-am amestecat și continuăm să o facem. Nu există pe lumea asta popoare pure. Daco-geții nu au fost, însă, un popor primordial și nici făuritori de civilizație avansată, care să fi devenit model în Europa. Între popoarele „barbare” (adică din afara lumii clasice greco-romane), dacii se pot compara cu galii (celții), cuceriți și ei de romani. Locul de formare a poporului român a fost un motiv major de controverse istorice, dar numai începând cu secolul al XVIII-lea, când și-au pus și românii (ca mulți alții) chestiunea formării unui stat al lor național, mai exact chestiunea drepturilor lor politice naționale. Atunci au apărut contestările legate de prezența timpurie a românilor la nord de Dunăre și, mai ales, în Transilvania. Altminteri, toată lumea de bună credință știa, mai ales în Occident, că românii, cel mai numeros popor din sud-estul Europei, erau moștenitorii romanilor în Răsărit și că se formaseră pe locul vechilor provincii romane Moesia, Dacia și chiar Pannonia, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre. Este de domeniul evidenței că românii nu aveau cum să fie menționați în izvoare înainte de a exista, iar momentul intrării lor în istorie ca români este finalul etnogenezei – prin secolele al IX-lea și al X-lea –, când sunt menționate pentru prima oară și celelalte popoare romanice. Între secolele al IV-lea și al VIII-lea, izvoarele (rare și puține, cum sunt ele în toate zonele din afara Imperiului Roman de Răsărit) îi menționează, direct sau indirect, pe strămoșii românilor.

„Tăcerea de o mie de ani a izvoarelor” este o legendă, bună să incite imaginația unora. Ceea ce este cert este că, în mileniul numit impropriu „întunecat”, teritoriul de la nordul Dunării de Jos era intens locuit de strămoșii românilor, de românii timpurii (protoromâni), apoi de românii înșiși, de slavi, de protobulgari, de unguri, de pecenegi, de cumani, adică de multele neamuri care au trecut ori s-au așezat statornic pe la noi și printre noi. Dintre toți aceștia, românii au fost purtătorii unei civilizații adecvate, au fost destul de numeroși și i-au asimilat pe mulți dintre conlocuitori. Românii au luptat pentru pământurile și rosturile lor, nu pentru gloria și liniștea Occidentului. Dar, luptând pentru supraviețuirea și viața lor – alături de alți vecini, precum grecii, bulgarii, albanezii, sârbii, lituanienii, polonii, ungurii, sașii, secuii etc. – au apărat indirect și Occidentul, care a avut liniștea necesară (câtă va fi fost) să edifice, să construiască, să producă. E drept că, atunci când românii au luptat cu turcii, multe dintre catedralele (bisericile) romanice și gotice erau deja ridicate, dar înainte de turci, tot românii (și alții) i-au oprit pe tătari, înainte de tătari pe cumani, înainte de aceștia pe pecenegi și pe alții, încât, „împiedicându-se” de noi și de alții, unii migratori nu au mai ajuns în vestul Europei ca să-l tulbure. Este drept că românii au avut state puternice mai târziu decât alții, dar, dacă vorbim de micile alcătuiri politice (pe care Nicolae Iorga le-a numit „Romanii populare”), de cnezatele de pe văile râurilor, de voievodate, de „ocoale” și „păduri”, de micile țări (termenul românesc de țară vine de la latinescul terra), atunci nu stăm mai rău decât vecinii noștri. Statele medievale mici s-au închegat mai greu, în umbra imperiilor și regatelor. Iar independența este un termen foarte relativ și chiar nepotrivit în Evul Mediu. Relațiile dintre oameni și dintre state se țeseau atunci într-un păienjeniș de raporturi numite convențional de vasalitate, prin care un nobil (sau stat) mai mic se punea sub protecția (nu subordonarea) unuia mai puternic. Se crea astfel o ierarhie ori o piramidă, în fruntea căreia era împăratul pământesc și chiar cel ceresc (Dumnezeu), după el urmând ceilalți, care erau și supuși și stăpâni în același timp.

Țările Române au fost vasale unor suverani puternici, ca să poată trăi în lumea de atunci, dar principii noștri s-au intitulat aproape constant domni „din mila lui Dumnezeu”, păstrând mereu multe dintre atributele suveranității. Turcii – cel mai puternic inamic al nostru în Evul Mediu – au rupt mult din trupul țărilor noastre, dar nu au putut să ne integreze complet în Imperiul Otoman. Motivele sunt mai multe, dar unul este nu „lupta necurmată pentru independență a poporului român” – cum se spunea odată – ci îmbinarea judicioasă între politica de rezistență (luptă) și cea de conciliere (cedare). Dacă domnii români nu strângeau niciodată oștile ca să lupte (cu succes sau fără succes) sau dacă, dimpotrivă, nu acceptau niciodată să negocieze (mai onorabil sau mai rușinos), am fi fost, probabil, șterși de fața pământului. Mihai Viteazul – ca și Mircea sau Ștefan sau alții – a fost unul dintre exponenții acestei lupte pentru Țară și pentru Creștinătate. El nu a voit atunci, la 1600, să construiască România, dar a unit, pentru o clipă trei țări care aveau să formeze România în viitor. Prin aceasta, el a fost perceput de urmași ca erou național, lucru analog cu altele, petrecute în istoria tuturor popoarelor. Toate neamurile au eroi naționali și „părinți ai patriei”. Sunt, însă, izvoare care arată că românii din Evul Mediu nu numai că știau că erau români, dar că și acționau câteodată în numele etniei lor, cum au făcut unii dintre românii ardeleni după intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania. De când este lumea, grupurile de oameni, observând în chip natural că sunt deosebite alte grupuri, au o conștiință – reală sau imaginară – de grup, adică știu (cred că știu) ceea ce sunt. În istorie, ca formă obiectivă de cunoaștere a vieții, este complet neproductiv să ne întrebăm ce ar fi fost dacă nu ar fi fost cutare eveniment sau cutare împrejurare. Noi trebuie să vedem cum a fost așa cum a fost și chiar și aceasta este foarte greu. Ortodoxia și forma de exprimare scrisă a ei în limba slavonă au fost realități mai generale sud-est- și est-europene. Nu le-am inventat noi, dar ni le-am apropriat, am trăit cu ele – mai bine sau mai rău – secole la rând. Ce câștigăm dacă ne răzvrătim azi împotriva lor și dacă pretindem că ne-ar fi fost mult mai bine altfel? Dacă oamenii fac – în parte – istoria, geografia nu o fac ei, ci o face Dumnezeu.

Toată Europa noastră a fost de credință creștină răsăriteană, bizantină, cu limbile liturgice greaca și slavona. Nu aveam noi cum să fim altminteri. În alt sens, ca singur popor latin de credință ortodoxă – militant, de la o vreme, pentru sincronizare cu Occidentul – am devenit o punte de legătură între cei doi plămâni ai continentului (cum a spus metaforic papa Ioan Paul al II-lea). Românii nu au fost situați de partea orientală a unei linii de demarcație imaginate de unii, ci au fost în zona de interferență, care nu este o linie ca un hotar, ci o fâșie lată, mergătoare de la Marea Baltică până la Marea Neagră, la Marea Adriatică și la Marea Egee. Aici, în această fâșie, civilizațiile nu s-au separat, ci s-au amestecat, s-au unit, au interferat. Ideea statului național nu a fost o invenție românească, ci una occidentală, pentru că în Occident s-au format primele națiuni moderne. Era perfect normal ca și românii, alături de alții (greci, bulgari, sârbi polonezi, cehi, slovaci, croați, lituanieni etc.) să dorească state naționale. Românii ardeleni – cu puține excepții din cadrul elitei lor parțial aservite intereselor Imperiului Austro-Ungar – doreau sincer unirea cu România, pentru că doreau demnitate întru limba, credința, tradițiile și obiceiurile lor. La fel visau toate popoarele. România Întregită nu a fost un stat ideal, dar a fost o mare împlinire istorică. Nu s-au simțit bine toți locuitorii acelei Românii, fiindcă statul nu a fost mamă bună și iubitoare pentru toți, dar țara a fost percepută de majoritatea contemporanilor și de urmași (mai ales după deceniile comuniste) ca una „mănoasă și în fericire”. Repet, fericirea nu a fost pentru toți românii și nici pentru multe dintre minorități, dar a fost.

Românii nu au avut o istorie ideală, albă, imaculată și plină de victorii, dar nici una exclusiv josnică, bicisnică și demnă de dispreț. Am trăit și trăim în această lume nu ca să ne autoflagelăm constant și nici ca să ne ridicăm mereu în slăvi, clamându-ne unicitatea benefică sau malefică. Toate popoarele au asemenea angoase și, de multe ori, trec foarte greu peste ele, dar trec până la urmă. Am trăit și trăim ca oameni între oameni și ca popor între popoare, cu bunele și cu relele noastre, nici ca îngeri și nici ca demoni. Înțelegem numai câte ceva din această lume și pășim de multe ori nesigur pe șoseaua cea mare și fără de sfârșit a vieții. Dar am trăit și încă trăim.