Despre stil și privire la Ateneul Român
Când ajungi în fața Ateneului Român, poate mai mult decât în altă sală de concerte din București (ori din România?!), intri pe o poartă temporală de amintiri „illo tempore„, căci sanctuarul pare să se hrănească, fără saț, din toate aceste moșteniri de ieri, de azi și viitoare. Când te duci vectorial spre templu, pășind prin parc, nu te mai poți uita în spate, nici măcar din reflex și nici din voință: ești complet vrăjit, posedat de clădire și de magnetismul său interior. Sala principală, treptele, urcușul, intrarea și locuirea scaunelor de culoarea purpurei – toate elemente fantomatice ale unei naturi stranii care locuiește acolo și nicăieri, acum ori aievea!
După forfota inevitabilă de căutare a spațiului tău, apare liniștea consensuală, și de-aici drumul spre pace, marcat ritmic, în mișcări distincte, de orchestre, soliști și instrumentiști. Străinii locului sau novicii află, după o vreme, din privirile celorlați care este „ordinea” în sală. O hârtie învelită sau dezvelită prea zgmotos, un beep prelung sau o vibrație uitată în mobil, o șoaptă tainică de admirație către celălalt vor fi inevitabil sancționate de privirile „ateniștilor”, aceșți locuitori fanatici, cruzi, prea sensibili și totuși, sacerdotali în lăcașul muzical al urbei dâmbovițene. Ei sunt niște antici străjeri, deghizați în costume eclatante, briliante, purtând secretele ziditorilor dintâi.
De fapt, în Ateneul Român locuiește un zeu fantastic, ce se lasă descoperit în rotiri de cap spre arhitectura plafonului, pentru că privirile vrăjite sunt adesea îndreptate către centrul scenei, de unde se înalță din portative note călătoare, sinusoidale, de forme arcuite sau frânte. Cei aleși își închid, pentru clipe mai lungi, ochii încă virgini, ca la rugăciune. În corp și în sediul sentimentelor, dar și în cap (sediul rațiunii) se produce o vidare, lăsându-ți propria materie captivă spiritului eliberator. Începe concertul ! Începe, deci, călătoria, cu ochii deschiși, către un izvor liniștit pe care se află o floare mistică, rozalie.
Și totuși, Ateneul Român are propria dramă finitudinală: când notele dispar, însoțite de ropote de aplauze, ucenicii vrăjiți sunt damnați să iasă din vis, în junglă, purtați consolator spre coborârea treptelor și atingând ușor coloanele albe, robuste și senzuale. Începe drumul spre mundanitate (și mondenitate), spre realitatea socială, cu alte voci dizarmonice, claxoane, discuții „alto voce” despre „arginți”, proiecte personale și profesionale, mesaje și apeluri urgențe, vitale ori apocaliptice. Și paradoxal, din stradă, dar și în inimă se mai aud, ca o pâlpâire în ecou, sunete fragede, tandre și perene. Și de neuitat.
Ateneul a fost viu, exaltant și muzical, alături de galezul Sir Bryn Terfel, de asemuit cu o mie de chipuri celebre din cultură – el poate să fie Falstaff redivivus, ori solistul rock al trupei Meatloaf, sau chiar un Orson Welles cantante. Pentru un trecător anonim, din afară, sunetele baritonale, în alternanță cu râsetele spectatorilor (ce exercițiu pentru mușchii faciali !), dincolo de templul Ateneului, trebuie să fi creat oareșice stupoare. Pentru cei din interior, însă, aventura a fost deplină, înaltă, fascinantă. Sir Bryn Terfel, volubil atât în expresie, cât și în înfățișare, ne-a povestit, vrute și nevrute, despre începuturile în profesie, împreună cu al său profesor pe nume „Reckless” („Nepăsătorul”), în etate de 89 de ani, ilustrând vocal teme tradiționale și clasice din Bryan Davies, Robert Schumann, Franz Schubert și John Charles Thomas. Și un strălucit „Tatăl nostru” (Lord’s Prayer), demn de păstrat în cutia de rezonanțe a inimii.
Ieșirile și intrările lui Sir Bryn Terfel pe scenă au fermecat, au stârnit zâmbete și ropote de aplauze, pentru că spectacolul nu a fost numai profund vocal, cât teatral și mimic, prin varietatea registrelor de interpretare, cum ar fi acest vers „I will love you / until I die„, redat când pasional, când romantic și, în final, comic. Lipsa pianistului Lang Lang, rănit la mână, a fost regretată îndelung de spectatori, dar prezența lui Sir Bryn Terfel, de bas-bariton regal, confirmă o vorbă înțeleaptă din patria lui Chateaubriand – „N’oublie pas que tu es très remplaçable!”
Poate cel mai frumos eveniment din cadrul festivalului Enescu a avut loc în această după-amiază de vinere prea-mărită în calendarul ortodox. Niciun canon nu a fost încălcat, nimic strident și indecent în mult anunțatul „Händel Goes Wild” („Händel se dezlănțuie”). Imaginați-vă două „ansambluri” arpegiatto, față în față, unul în tribuna handeliană, altul în tabăra epigonilor atavici (cu multă valoare), cu instrumentele „cool jazz”, aducând aminte parcă de Miles Davis.
Puriștii, pesemne, n-au fost în sală, căci n-au fost fluierături dezabrobatoare care să întrerupă „magia există„, permanentă între stilurile muzicale aflate în dialog. Am asistat, probabil, la un adevărat „hybrid” de genuri muzicale, fără nicio privire piezișă ori ușă trântită de handeliștii de manual. Adevărate și energice improvizații pe teme barochiste, fără peruci și manierisme desuete, parol(issimo)! Dialogul instrumentelor a fost dublat, suprapus perfect de armonia suav-contratenorială a lui Philippe Jaroussky (demn de redenumit „jazzousky”) și prezența fizico-eterico-vocală, sopranală a Celine-ei Scheen. O revelație a festivalului și o voce feminină care merită atenția cuvenită talentului său.
Toată încadratura „show”-ului a fost, de fapt, o duo-„sinfonie” (sunet împreună) memorabilă, de la oratoriul „Solomon”, urmat de „Pena tirana” (Durerea tiranică), din opera „Amadigi di Gaula”, până la Aria Frumuseţii, „Tu, del ciel ministro eletto” (Tu, nobil trimis al cerului), din opera „Triumful Timpului şi al Adevărului”, apoi Aria lui Ruggiero, „Verdi prati” (Pajişti verzi), din opera „Alcina”. Delirul vocal s-a continuat cu „Io t’abbraccio” (Te îmbrăţişez), din opera „Rodelinda”, alături de „Cara sposa” (Soţie dragă), din opera „Rinaldo”, si de cel de-al doilea duet „Caro/cara, tu mi accendi nel mio core” (Dragule/Dragă, îmi aprinzi inima) din opera „Faramondo”. Improvizațiile jazzistice au rămas la rândul lor marcante și au contribuit la această comunicare inter-genuri, sub arcul inefabil, aproape insesizabil al secolelor care le despart din punct de vedere categorial.
Finalul a fost încununat de melancolica „Piangero la sorte mia” (Îmi voi plânge soarta) din opera „Giulio Cesare”, respectiv Aria lui Ruggiero, „Venti turbidi” (Vânturi furtunoase) din opera „Alcina”, unde Jaroussky și-a arătat, pe deplin, personalitatea vocală: voluminoasă, ludică, pe fondul unei imobilități scenice evidente. Și au urmat bisurile în ropote de aplauze…. Singurul, mare și impardonabil, reproș al evenimentului a fost că n-a durat până la…nesfârșit, lăsându-ne pe noi, spectatorii, niste jurați de ocazie, însetați și devoratori de energii pe portativ, într-o beție de simțuri greu de tratat în realitatea imediată. A fost, ca să zic așa, o infuzie de „fusion” clasic-jazzistic, cu urmări benefice și profund transformatoare. Îmi rămâne, drept alinare, vechea urare studențească: „vivat, crescat, floreat, și…. musicat!”
Aseară, la Oedipul enescian am putut asculta muzică și vedea spectacolul 3D în formele sale plenare, augmentate. Despre plusurile și minusurile prestației multimedia se poate vorbi îndelung, însă dacă ești atent la muzică și te însoțești de fiorul dramatic al tramei, muzica este cea care rămâne. Muzica, numai ea, dincolo de „simfonia” tusei din rândul spectatorilor, sau chiar de intrările unora cu spatele în drumul lor spre scaune. Rămâne, deci, femeia-Sfinx care intră în public, în lojă, și te urmărește prin imprecația retoric-oedipiană: „oare omul este mai puternic decât destinul său?”
Toate marțile cu trei ceasuri rele au fost răzbunate în această zi de excepție de violoncelul lui Ray Chen, acompaniat de pianistul Juline Quentin, și apoi de magia din Concertul pentru pian și orchestră, sub vraja septuagenarei Martha Argerich, parcă mai tânără la pian decât orice suflare din sală.
Să încep cu magia lui Ray Chen, violoncelistul care și-a sedus instrumentul și spectatorii, într-un joc amețitor de ritmuri și „mișcări”, scoase de undeva din străfundurile necunoscutului. Sentimentul contopirii cu violoncelul, într-un act continuu de magie și posedare, aproape sexualizant, rămâne marcant prin intensitate și adevăr. Scurtă descriere stenografică: zâmbet – concentrare – privire fixă spre arcuș – aplauze. Încă o dată aplauze și bisuri. Un delir sonor, parfumat, de la Beethoven (Sonata Nr. 1 în D major Op. 12), Saint-Saëns până la Bach (Partita Nr. 3 în E Major) și continuat cu ritmurile argentiniene ale lui de Falla (cele 7 cântece populare spaniole). Lovitura de grație, de-ar fi fost unică, s-a dat cu Monti și ritmatele sale Czardas. „Raza” Chen a fost puternică, strălucitoare, metamorfozantă.
Seria fastă a fost continuată în vechea sală a nomenclaturiștilor de partid, adunați înainte de decembrie ’89 în plenare pentru aplauze adresate dictatorului nomina odiosa. Sala Palatului a strălucit, nefiind o sală tocmai primitoare, prin amintiri și colorit, dar complet schimbată de singurul moment de reținut: prezența Martei Argerich într-o sală arhiplină, reușind să cânte nu la pian, ci să „cânte” pianul cu Ravel în Concertul pentru pian și orchestră în Sol major. Senzația personală a fost sinonimă cu o procesiune sonoră de înaltă valoare artistică. Pianul a fost realmente mângâiat, iar notele nu au ieșit deloc forțat, ci simplu, armonios, cu o mare tandrețe, parcă nelumească, din partea genialei Argerich. Dirijorul și cândva soțul, Charles Dutoit, i-a fost la fel de aproape, așa cum au fost lungile și binemeritatele aplauze de final. Festivalul și „Magia” sa există, fără putință de tăgadă !
Un erou la Ateneu
În ultima zi de Festival Enescu, Maxim Vengerov poate fi considerat „un erou la Ateneu”, datorită luptei cu noua tipologie de public dămbovițean: „publicul-tuse„. Dacă în urmă cu vreo 10 ani, Propaganda și Radio Guerrilla lansau campania „Antimitocanie”, fiind identificați, descriptiv, Cocalarul de trafic, Mitocanul de Birou, Pițipoanca de companie, Bădăranul de cinematograf, Mârlanul de Dorobanți și Țăranul de mall (cu denumiri paralele, într-o latină adaptată la contemporaneitate), astăzi am asistat la consacrarea mitocanului de Ateneu. Acesta și-a făcut apariția la sfârșit de festival, duminică, însoțit de tusea persistentă și, element nou, cu accente corale pe durata concertului.
Dacă tusea apărea deunăzi, inconfundabilă, între diferite reprize de muzicalitate clasică, astăzi am asistat la apogeul ei, traductibil într-un acompaniament susținut, spațial pentru admirabilii Vengerov (vioară) și Papian (pian). De la tusea guturală și continuând cu tusea-chicot, până la tusea prelungă, amplificată în diferite zone ale sălii, de parcă s-ar fi creat un cor ad-hoc, nu a fost decât o chestiune de timp. Mitocanul de Ateneu sau Omul-tuse nu a abdicat niciodată de la rolul său contextual: crearea unor noi sonorități post-moderne, laolaltă cu acordurile de pe scenă, bine punctat tehnic și cu oareșice fior din Brahms, Enescu și Franck.
De la un moment dat, m-am transformat într-un detectiv încruntat, feroce, încercând să îi reperez din extremități, din față sau spate, pe acești „infractori” ai prostului-gust sonor. Domnul de lângă mine, intrat pe rând cu spatele, a fost călăul meu permanent, întrucât încerca de fiecare dată, prin tuse, să își dreagă vocea, de parcă ar fi urmat să ia o notă înaltă. Apoi, din lateral, un domn în vârstă, sobru, și-a prezentat tusea, pentru ca o altă doamnă, din sens opus, să își confirme prezența autoritară. O altă duduie a tușit la un interval de 4 secunde de trei ori, că și cum ar fi fost, pe nedrept, ignorată de coaliția anti-sunet. Toată această „simfonie” sinistră timp de 2h !
Prezenta „situațiune”, povestită celor neprezenți, poate căpăta valoarea unei glume sau ironii subiective, însă spectatorul din sală a parcurs, pe pielea sa, două experiențe concertistice: una de program și cealaltă de oraș, de caractere nepotrivite venite la locul, evident, nepotrivit tot pentru ei. Pesemne că acești mitocani, femei și bărbați, trebuie filmați, fotografiați și închiși într-o bibliotecă sonoră, unde obligativitatea audiției muzicii clasice să fie un supliciu cathartic pentru minte, inimă și…gât.
Din acest motiv, am asistat la cel mai lung bis din acest festival (Franck, Kreisler etc.), solistul simțind că trebuie să se răzbune pe acești ipochimeni vinovați de tuse compulsivă. Și de-abia la final, am simțit ca muzica revine la culoarea ei caldă, de liniște și terapie interioară, dincolo de intelectul care ne subminează atât de mult și des spiritul frumos, câteodată de primată tehnologizată.
La grande finale di Saval
Deși gala de închidere la festivalul Enescu se va anunța dumninică, printre regretele și suspinele majorității melomane, Jordi Saval a început deja, aseară, gala cu programul „Le Concert Spirituel: Au temps de Louis XV”, alături de orchestra inefabilă, „Le Concert des Nations”. De la primele acorduri și până la cele din urmă, vrăjitorul spaniol, compozitor și instrumentist, a adus barocul în sala Ateneului Român cu tempo-uri fragile, blânde și reverice, de sfârșit de secol 17, început de 18. Am fost parcă toți – spectatori, instrumentiști, paznici de sală – îmbrăcați în hainele și…muzica unor Corelli și Telleman, acești zei ai muzicii vremii.
Pentru cei fericiți care l-au putut audia pe Saval, cu ani în urmă, aducându-l pe Cantemir în prezent, premiul primit la finalul mirajului sonor trebuie să fi constituit o binemeritată încoronare a acestui artist de „muzică timpurie” – medievală, renascentistă și barocă. Așa cum Bregovic este un povestitor al muzicilor recente din Balcani, așa este Saval în cercetarea sa de fonotecar al vechilor fenomene muzicale. Chiar dacă nu sunt un (de)gustător de muzică clasică atât de timpurie, Saval și multiculturalii săi slujbași au deschis o portiță, un apetit pentru timpurile marilor imperii și muzici de palat. De experimentat, deci, cel puțin o dată în viață!
Când David se întâlnește cu Orchestra la Scalla
Bucureștiul lui Enescu a fremătat și șoptit îndelung, în pauze sau after-show-uri, după wallhall-ul David. David Garrett, cel atât de prodigios și precoce, iubit, adorat, murmurat de domnițe și domnișoare în căutarea feților din povești. Și totuși, numai anumiți domnisori și domni îl cunosc mai bine pe David, îl energizează și îi hrănesc, în continuu, aura fantastică, dar și rebelă de zeu al viorii contemporane.
Sala Palatului nu a mai fost înțesată de multă vreme de atâta suflare omenească, dornică să își vadă idolul blond, cu alura sa ariană. Anonimii și vedetele zilei, ori damnații sorții (Adrian Năstase) sunt invitați, în egală măsură, la spectacol. Muzica agitației din sală, toate interogațiile și pardon-urile febrile – „îmi permiteți, vă rog”, „dar acesta este locul meu”, „unde este rândul 4?” – s-au domolit brusc, ca în neant, în fața climaxului scenic: David pășește rapid pe scenă, în ținută de pub, își scutură brațele, aruncă o privire și un zâmbet știut către Riccardo Chailly, dirijorul franco-italian, pentru Ceaikovski – Concertul pentru vioară în Re major, op. 35.
Atacul asupra viorii a început ! David întră în acea stare de grație, însă nici Ceaikovski nu este ușor de dovedit. Din spate, Chailly este comandantul care își coordonează, magistral, subalternii instrumentiști, fără nicio greșeală de stil, ci numai o personalitate care nu se lasă perturbată de acest blond războinic și prea talentat cândva, ușor plutind deasupra tuturor cu prezența sa spectrală. David se agită, vioara este că într-o menghină, posedată de trupul blondinului firav în priviri și zâmbet. Ochii îi par atât de negri și absenți, aidoma privirii goliciunii statuilor monumentale, de parcă acolo, pe scenă, suntem martorii unei apariții angelice și demonice, deopotrivă.
Un accident neașteptat, involuntar întrerupe tentativa de vrajire. Părul sau împletit, aproape ca o revoltă în fața inadecvării la spectacol și, probabil, la indicațiile lui Chailly, încearcă să evadeze din strânsoare, iar cele câteva fire rebele sunt prinse în arcușul atât de energic mânuit, încât senzația de act indecent nu mai pare o impresie de moment. Firele blonde intră pe șinele arcușului și se frâng în dinamica ultra-rapidă, febrilă a mâinii. David își deschide, în sfârșit, privirea (nu ochii) și zâmbește, iar publicul suferă, până când mâna sa eliberează arcușul de invazia firelor.
Avem fior, intensitate, energie, însă ceva în aer lipsește, parcă un soi de devotament și implicare pentru auditoriu. Artistul pe scenă este un zeu ocazional, dar în fața publicului, el trebuie să dăruiască. David, din păcate, a rămas parcă prea mult pe scenă, chiar și la un bis venit din inerția aplauzelor publicului. Mișcările ample de final ale dirijorului și o ultimă privire a solistului pentru sincronizare anunță sfârșitul unei zbateri între trup și minte, și ego. Consolarea apare din partea unor spectatoare care îi oferă, în dar, cate un trandafir roșu.
După antract, fără David, începe spectacolul cu Șostakovici–Simfonia a XII-a, urmat de Verdi (la bis). La final, se poate spune că a fost una dintre acele seri când David este învins de Goliath, de măreția muzicii, dar și de exigențele unui festival care este nemilos cu zeii…pământeni.
Septembrie 2017