Daniela Zeca-Buzura
Câtă vreme luăm paleta opțiunii (pe telecomandă există 20 de feluri de televiziuni pe care le poți urmări în prime-time), nu e vina nimănui dacă propria opțiune nu te duce la Discovery și te duce la Dan Negru. Avem niște nostalgii colective și chiar etatiste de a ne îndruma cineva. Nu, la noi, în sufragerie, suntem singuri, cu telecomanda și cu propria noastră selecție. Ce pot să-i fac unui om care nici nu știe că are Arte sau Mezzo pe telecomandă? Nu pot să trăiesc în idila că acel om se va intoxica cu concerte bune.
Ideea cu „știrile pozitive” mi se pare promițătoare. Ea poată să fie pusă în practică și e pusă la serviciul public de televiziuni, care nu e atât de alertat în buletine, nu e atât de apocaliptic. Nu mi se pare, dacă mă uit la jurnalul de prime-time de la TVR, că a doua zi se dărâmă România. Dar pentru comercialii dominanți, care sunt pe propriile lor proiecte și interese, e altă chestiune.
Există emisiuni la TVR Cultural, emisiuni unde interlocutorii nu sunt plătiți, ceea ce e foarte rar. E criză, deci gândiți-vă: o doamnă, numai ca să arate bine la televizor, se duce la coafor, la manichiură, cheltuie, ia taxiul… Sunt cel puțin trei personalități care își aduc interlocutori la orice oră, pe orice anotimp, pe orice stare a vremii și fără bani, numai pentru autentificarea din emisiunea respectivă, pentru blazon. Sunt atât de bine cotate acele prezente, încât nu a fost vorba vreodată să dăm vreun leu. Cred că asta este o recunoaștere tacită. Andrei Șerban a cerut foarte mulți bani să apară în altă parte, Dan Grigore ne-a dat un concert în direct, în exclusivitate: nu a cerut nici măcar bani de taxi. Aceste rezultate se obțin cu greu, cu picătura chinezească.
Sursa: http://life.hotnews.ro/stiri-prin_oras-8242562-daniela-zeca-buzura-director-tvr-cultural-nu-vina-nimanui-daca-propria-optiune-nu-duce-discovery-duce-dan-negru.htm
1. Florentin Streche
Ușile Raiului se deschid foarte greu, dar odată întâmplat acest lucru, cine mai îndrăznește să le închidă, cine este atât de nedemn pentru un păcat? Eu, Florentin Streche, am aripile mici și le vreau mari și albe, cerșesc fericire și iubire, umanitate, poezie, oameni frumoși, sincerități, nu iluzii sau cuvinte scrise doar pe hârtie!
“Sufrageria virtuală” a apărut ca o extensie a unei realități pe care o gândesc și o construiesc neîncetat, indiferent de prejudecățile majorității, de apăsările și inconsistențele anotimpurilor, de oftaturi, de nefericiri.
S-a întâmplat într-o după-amiază, în 2012, când am zărit-o pe Daniela Zeca-Buzura, scriitoarea și directoarea Tvr Cultural, vorbind despre “Sufragerie”. Mi-am zis: oare ce-o mai fi asta? M-am conectat online și am imersat în lumea ei ca un pește care a stat multă vreme pe uscat, dornic să revină la esențe, în apa de sentimente umane. Le-am găsit în toate acele discuții de luni și marți, timp de două ore, târziu în noapte. Mi-am încălzit sufletul cu idei și prieteni speciali, cu o parte dintre ei m-am și întâlnit dintr-o dorință de concret. Nicio dezamăgire, parol!
Eu nu cred în despărțiri unilaterale, nu sunt mature și, într-o oarecare măsură, te aruncă în zona îndoielilor, a întrebărilor dureroase care te fac să dorești mai mult, și mai mult reîntâlnirea. Sunt egoist când afirm că vreau să bat la ușa Sufrageriei și să găsesc în prag un zâmbet, o privire, să aud muzica sau să simt arome de cafea, de ceai, de oameni, în ultimă instanță ? Le aud pasul grăbit, vorba șoptită, amintirile…
De la o lansare
Dragi arcași, îmi va fi greu să-mi ordonez, acum, „la cald”, gândurile de la lansarea bucureșteană a romanului „Omar cel orb”. Voi încerca și sper să înțelegeți că v-aș comunica la fel, dacă v-aș avea în față, prin viu grai, ceea ce s-a întâmplat în această seară. Evenimentul-spectacol a avut loc în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, într-o atmosferă de vis, pe o vreme care s-a cumințit la momentul potrivit, în locul și în ziua cea mai bună din an. După cum vă dați seama, Daniela și-a ales coordonatele conform propriilor superstiții, de cele mai multe ori favorabile: ora 18.00, azi, 18 octombrie 2012.
Eu am ajuns la 17.50 și am intrat degrabă în Aulă, unde am văzut-o pe Daniela care se întreținea cu prietenii veniți special pentru lansare. M-am emoționat pe loc, ne-am pupat pe obraz și i-am înmânat gândurile voastre de „reînviere” a Sufrageriei. Care va fi decizia, urmează să aflăm în curând!
Și-acum, o scurtă prezentare a evenimentului:)
4, 3, 2, 1….
Daniela a luat prima cuvântul, mulțumindu-le tuturor celor prezenți, pe un ton deopotrivă cald și emoționant, plimbându-se ușor pe scenă. În calitate de amfitrioană, Daniela și-a prezentat invitații, în mod textual, ca pe niște „instituții”: criticul literar Alex Ștefănescu, profesorul și culegătorul de foclor Grigore Leșe, apoi „tânărul” critic literar Daniel Cristea-Enache și antropologul Alexandru Bălășescu. Nu au lipsit, desigur, trimiterile la situația actuală a TVR Cultural și a culturii, în general.
După această scurtă prezentare, Daniela ne-a vorbit, pe scurt, despre documentarul „Focul lui Zarathustra”, în varianta de 26 de minute pe care urmează să o vizionăm, deși mai există o variantă cu durata de 52 de minute, cu filmări reprezentând nunta și înmormântarea la vechii zoroastrieni. Pentru moment, în lipsa încă a vreunei aprobări oficiale din partea zoroastrienilor înșiși, varianta tv rămâne cea de 26 de minute.
Și-acum să vedeți: luminile Aulei s-au stins ușor, ca și cum toți, nolens-volens, trebuia să ne conectăm la atmosfera spectacolului. Și a meritat, dragi arcași, a funcționat până la capăt. O scurtă paranteză: în momentul când documentarul va fi difuzat la TVR1, vă recomand încă de pe-acum să nu-l ratați, mai ales ultimele 10 minute, cele mai „consistente” și mai interesante, întrucât dau răspunsul, cred, misterului Daniela Zeca-Buzura și a drumului ei către origini: Iran și religia zoroastriană, locul primei religii din care s-au dezvoltat și s-au împrumutat concepte pentru cele mai multe religii post-primitive.
După documentarul terminat parcă brusc, lăsând o senzație de „unfinished„, prietenii Danielei și-au exprimat admirația pentru o scriitoare specială și curajoasă. Dar să o iau pe rând. Alex. Ștefănescu a fost afabil, tandru, cum îl știți, apreciind scriitura Danielei pentru exotism, ceea ce „în literatura română nu s-a mai întâmplat de mult timp„, pentru reîntoarcerea la o atmosferă literară pe care am pierdut-o. Ce mai, om bun și un critic literar uman, delicat și, nu în ultimul rând pus pe șotii. De pildă, vorbește Alex. Ștefănescu:
Cu ani în urmă, Daniela m-a invitat seara, târziu, să facem o emisiune într-un bar de noapte (n.a. e vorba, cred, de emisiunea „Ceva de citit”), vorbeam noi acolo despre literatură, că până și operatorii-cameramani erau atenți, nu ca cei de azi care se scobesc în nas (hohote de râs în Aulă). Cum în vremea aceea lucram la o carte, care avea să se numească „Jurnal secret”, Daniela mă întreabă spre sfârșitul interviului: ,,D-le Ștefănescu, ce veți scrie în carte despre întâlnirea din această seară?>> Și eu răspund: Păi, ce să zic: astăzi m-am „culcat” cu Daniela Zeca” (hohote de râs și aplauze). Alex. Ștefănescu s-a retras ușor în admirația tuturor, printre aplauze frenetice, fiind nevoit să plece la un eveniment la care trebuia să ajungă, chiar dacă „nu-mi face prea mare plăcere”.
Și au mai rămas cei trei muschetari: Daniel Cristea-Enache a vorbit despre două tipuri de critici: pe de o parte, cei „clasici” în gândire, care refuză din start modernitatea și noile „echipamente” (Internet, în special), închiși în propriile mentalități, de a „critica” opera literară; pe de alta parte, cei din categoria sa, pregătiți să învețe de la scriitori, chiar dacă nu cunosc anumiți termeni sau spații geografice, cu referire desigur la îndepărtata Sirie și la vocabularul tehnic, cu note de subsol, pe care Daniela îl folosește în trilogia sa. La rândul său, A. Bălășescu a vorbit destul de puțin, vizibil emoționat, despre Daniela din dublă perspectivă: scriitoare și antropolog. Daniela l-a întrerupt la un moment dat, afirmând că sursa trilogiei și începutul călătoriei se datorează unui eseu „eminent”, pe care A. Bălășescu l-a scris despre uitata Persie, în timpul doctoratului de aproape 3 ani, început undeva în America, continuat la Sorbona și finalizat în Orient. Fascinant, trebuie să recunoașteți, nu? Ah. era să uit: A. Bălășescu ne-a invitat să-l citim pe „Omar cel orb” ca pe o „horma” din Orient, un drog special folosit în momente de clarviziune, de revelație, sub atenta supraveghere a preoților zoroastriști.
Eh, arcași, momentul serii a fost Grigore Leșe, despre care am auzit atâtea și pe care l-am ascultat „live” de vreo două ori până acum, dar niciodată atât de aproape, într-o atmosferă, vă repet, de vis, caldă, prietenoasă, „altfel” – pur și simplu. Ne-a cântat, ne-a „horit”, ne-a vorbit în scurte intermezzo-uri despre valoarea acestui loc numit România, despre cât de importante sunt rădăcinile pământului „iranian”, de unde noi ne-am construit „coroana”, indiferent de ce zic unii și alții. „Horile” lui Leșe mi-au ajuns la inimă și m-au emoționat la fiecare acord, ceea ce mi se întâmplă rar într-un interval atât de scurt. Leșe ne-a spus să fim optimiști, să zâmbim, să trăim, să iubim tot ceea ce avem și să nu facem „grăbita” cu viața noastră! Vă spun, sincer, c-am avut o revelație, un moment pe care mi-l voi aminti cu intensitate, o întâlnire care va „lucra” în mine la nivel de subconștient, pentru totdeauna. În concluzie: Am venit, am văzut și… m-au „cucerit”.
2. Floare Nicola – „O extraordinară experienţă spirituală şi afectivă”
Sufrageria virtuală a reprezentat pentru mine, ca şi pentru mulţi dintre prietenii mei virtuali, pe care am avut bucuria de a-i cunoaşte acolo, o extraordinară experienţă spirituală şi afectivă.
Toate serile „petrecute” acolo au fost minunate, dar există una care pentru mine a avut o încărcătură emoţională deosebită: este seara în care doamna Daniela (cum îi spuneau, mai puţin protocolar, cei mai mulţi oaspeţi ai Sufrageriei) era plecată în Iran; conform unei înţelegeri anterioare, ne-am adunat, totuşi, câţiva dintre obişnuiţii Sufrageriei şi, în aşteptarea înfrigurată a veştilor promise de doamna Daniela înainte de plecare, cineva (Rodica Enache, dacă îmi amintesc bine) a propus să discutăm despre ipostaza de oaspete. Ne străduiam să reactualizăm atmosfera Sufrageriei din serile anterioare, dar discuţiile erau anoste. Deşi nimeni nu mărturisea acest lucru, neliniştea aşteptării sporea pe măsură ce treceau minutele, iar speranţa de a afla ceva despre temerara călătoare în locuri atât de îndepărtate era din ce în ce mai slabă.
Dar, la câteva minute după ora 21, spre marea noastră bucurie, doamna Daniela a reuşit să-şi ţină promisiunea şi a intrat în legătură cu cei care se mai găseau în Sufragerie; am spus „a reuşit”, fiindcă la întoarcerea în ţară ne-a povestit ce greu a fost să folosească Internetul la hotelul în care se afla în seara respectivă. Era fascinată de ceea ce văzuse până atunci şi, în pofida oboselii şi dificultăţilor pe care i le crea Internetul, a evocat cu însufleţire câteva secvenţe palpitante şi impresii din timpul vizitei în oraşului Esfahan, iar în încheierea întâlnirii noastre virtuale, ne-a mărturisit emoţia şi nerăbdarea cu care aştepta să ajungă la Yazd.
Seara petrecută atunci în Sufragerie s-a încheiat mai devreme decât toate celelalte, dar atunci am trăit cu cea mai mare intensitate comuniunea afectivă cu amfitrioana noastră, precum şi cu cei câţiva prieteni care, asemeni mie, au avut răbdarea şi nădejdea aşteptării.
Am simţit atunci nevoia să-mi exprim în vreun fel mai deosebit admiraţia faţă de curajul şi entuziasmul doamnei Daniela, în ipostaza de călătoare, şi am copiat pe peretele său de FB câteva versuri din poezia „Pelerinii” de Lucian Blaga:
„Pelerini prin Indii sunt.
Ei trec râuri, codri, munte,
Şi se fac ei înşişi punte
Când o ţin spre locul sfânt.
………………………………
Gândul lor e dovedit.
Omul nu-i decât măsura
Unui drum de împlinit.”
3. Mircea Lăcătuș
:format(jpeg):blur(1):quality(80)/http://www.bzi.ro/wp-content/uploads/3/304/Mircea_Lacatus.jpg)
Nu știu cum am aterizat acolo, dar odată aflat în sufragerie cu minunata amfitrioană și plăcuți, și distinși oaspeți, parcă nu-mi mai venea să plec și vremea stătea în loc și timpul alerga mult prea repede …
4. Rodica Enache – Sufrageria Virtuală
- locul unde mi-e cald și bine
- locul unde mă simt între prieteni
- locul în care spiritul e liber și circulă idei
- locul în care abia aștept să ne revedem !
plecăm de-adevăratelea
lume de lume
care cu boccele, care cu desagi
adunată pe punte
catargul înalt e-închipuit de Mircea
cu semne de prin altare
la pupă se-aude pianul Cristinei
la prova Rita Pavone
câte unul și-a deșertat amintirile
și-acum se chinuie să le adune
pe punte Daniela agită o mare eșarfă albastră
să facem o lume mai bună
a caligrafiat cu răbdare de trei ori la rând
toți au promis c’aduc doar un pic de iubire
și-au îndesat pe deasupra
prin buzunare ascunse
un domn serios stropește cu apă sfințită
și-împarte tămâie
Lenuța n-aude nu vede
atentă cum urcă pe trepte
aduce o oală ticsită cu aburinde sarmale
eu trag după mine o ditai cutia
cu frumoase vopsele acrilice
aiurea, mi-a spus cineva
că acolo o să fim prea ocupați
cu gestionarea ouălor de furnică
o bătrână întreabă
da’ unde plecați, maică ?
la capătul lumii, măicuță!
suntem gata ridicăm ancora
cine și-a uitat dermatograful acasă
are acum de ce plânge
se aud pahare ciocnite
râsete
unii dansează
lipsește Hrista, Nedeea
Le strigăm peste capul mulțimii
ce este, ce este ?
ia niște nebuni, maică,
zice că pleacă să facă o lume mai bună!
5. Cristina Şoitu – „Sufrageria mea nu e o arcă, e o planetă”
Sufrageria mea nu e o arcă, e o planetă, de fapt doar o parte dintr-o planetă. Mai precis: un inel. Și nu, nu suntem pe Saturn. Suntem pe Pământ. Pământul nu are inele, știu…, dar am cucerit noi unul, vă asigur. Vă puteți imagina ce face fiecare pe inelul ăsta? Prima dată o văd pe Oana Oros, stă și se leagănă copilăroasă și zâmbăreață, cu picioarele atârnate: printr-o lupă vede tot ce se întâmplă pe Pământ. Cum? prin inima fiecăruia. Ei da, e bine să ai pe cineva care să gestioneze energiile zen. Apoi e Rodica Enache, curăță covorul de gheață și praf, așterne frunze galbene, roșii, plantează niște pini și are în gând să facă un tablou-capodoperă: să picteze dragostea, dar nu mai spuneți nimănui, nu vrea să afle nimeni până nu e gata.
Apoi sunt Ana Cristina, Floare Nicola, Mariana Ungur, toate șușotind despre cum să țină pânzele sus, căci uneori e un vânt puternic aici sus. Pușcaș Lenuța și Diana Gierling încearcă să găsească frecvența potrivită pentru toate imaginile de pe Pământ. Iar dacă imaginea este distorsionată, o înveselește Eugen Ion.
Apoi vin băieții care nu se pot despărți de cretă. Da, ei tot timpul scriu pe pereți. Ați zice că e pierdere de vreme, dar nuuu… Căci aici pereții sunt albaștri, iar ca să schimbăm decorul punem versuri pe pereți. La asta se pricep cel mai bine Streche Nicolae Florentin, Radu Ciornei și Mircea Lăcătuș. Nu știu dacă versurile astea se văd și de jos, de pe Pământ, poate e greu să citești invers ca într-o oglindă, dar vă promit vouă, celor de pe continente, că am să transcriu toate versurile pe portativele longitudinii și latitudinii.
Iar eu, câteodată, vă trimit ploaia, vântul, razele de culoare, să vă auziți mai bine ritmul inimii.
Așa că aștept să aud clopoțelul de la ușa Sufrageriei virtuale, să simt aburii ceaiurilor orientale, să aud iar glasul gazdei noastre și apoi să-mi lipesc strâns degetele de cana cu ceai, să simt că se încălzesc ca și cum le-aș ascunde sub nisipul deșertului. Știți, aici sus nu avem nisip…
6. Gilda Stamatian – Tinerețea regăsită…
Eu am învățat târziu să manevrez internetul, dar a fost o revelație când mi-am dat seama câtă informație oferă.
Așa am descoperit-o, pe facebook, pe doamna Daniela Zeca-Buzura, căreia îi citisem romanele, o urmărisem la TVR…Cu timiditate i-am cerut prietenia pe care mi-a oferit-o repede. M-am simțit fericită…Câteva săptămâni am citit cu plăcere ceea ce se discuta în Sufragerie, până când am avut curajul să intervin și eu și să-mi spun părerile.
Mi-amintesc cu câtă prietenie eram salutată de voi toți, cu câtă plăcere se discuta acolo…Era un fel de poiană a lui Iocan, dar una elevată, cu oameni minunați, de la care aveam ce învăța, cu care mi-am găsit atâtea preocupări comune…
Întinerisem cu 30 de ani…Parcă eram la seminariile de la Facultatea de Litere din Cluj, unde se discuta aprins, era o efervescență pe care am regăsit-o, dar la o altă vârstă…Nu știam ce vârste sau profesii au interlocutorii, dar îi simțeam tineri, pasionați, sinceri cu o foame extraordinară de a comunica lucruri frumoase cu oameni frumoși… Aveam impresia că am intrat într-o mare familie pe care mi-o doream …fără să știu asta…
Amfitrioana serilor era minunată ! Era caldă, sinceră, deschisă…un Om.
Modul în care erau duse discuțiile, intervențiile, atunci când se aluneca spre altceva decât tema propusă, dovedeau finețea psihologică, dar și o anume autoritate care nu deranja, ci ne determina, fără să ne dăm seama, să spunem lucruri frumoase, să scoatem din inimile și mințile noastre tot ce era mai bun…Căldura, amiciția și inteligența acelor discuții mă făceau fericită.
Am rămas prietenă cu mulți din sufragerie, împărtășim și azi bucurii și probleme, neliniști…Dar asta e altceva…
A rămas un gol pe care nu-l mai putem umple cu nimic….Mi-e dor de toți cei din Sufragerie…mi-e dor de doamna Daniela.
Susținătorii Sufrageriei Virtuale
Mircea Lăcătuș
Floare Nicola
Radu Ciornei
Rodica Enache
Oana Oros
Ciprian Antohe
Gilda Stamatian
Streche Nicolae Florentin
Cristina Șoitu
Mariana Ungur
Liviu Drugă
Diana Gierling
Mariana Ciobănică
Eugen Ion
Lenuța Pușcaș
Ana Cristina
și continuă….
