Poemul în versuri „Divina Comedie” descrie călătoria lui Dante în cele trei lumi ale „vieţii de apoi”, în care se proiectează Răul şi Binele din conștiința omenirii. Titlul inițial dat de autor a fost Comedia, adjectivul „divina”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Cultura medievală atât de profundă a lui Dante i-a permis să înglobeze în poemul său marile teme filosofice, teologice şi politice ale vremii, fiind o operă eminamente alegorică, conform celor patru sensuri amintite în Banchetul (Convivio): literal, alegoric, moral şi anagogic (mistic). De altfel, în Infernul, Dante îşi îndeamnă cititorii să caute sensul ascuns: Voi, cei cu spirit ager de pătruns,/ cătaţi aci-n cîntarea mea ciudată,/ sub vălul ei, ce-nvăţ îmi zace-ascuns!
Simbolismul poemului se exprimă prin cei trei ghizi sau însoțitori ai călătoriei: Vergiliu (simbol al raţiunii), Beatrice (simbol al credinţei) şi Sfântul Bernard (uniunea sufletului cu Dumnezeu şi mistica). Fascinantul prozator argentinian, Jorge Luis Borges, în volumul Nouă eseuri danteşti, scoate în evidență o temă mai puțin discutată de hermeneuții lui Dante: „Socotesc că Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera cîteva întîlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recîştigat. Mai bine zis, bolgiile pedepselor şi Purgatoriul dinspre miazăzi, cele nouă cercuri concentrice şi Francesca, şi sirena, şi grifonul, şi Bertrand de Born sînt inserări; un surîs şi o voce, pe care el le ştie pierdute, sînt adevăratul temei”.
De la literatură până la teatru nu a fost nevoie decât de o mare voință și căutare de sine, căci aprofundarea textului lui Dante într-un spectacol tematic de recitare reprezintă o premieră și o „lume” parcă intangibilă. Biograful lui Dante, redat fragmentar în caietul-program al Călătoriei lui Dante (teatrul Nottara) se adresează, parcă, nu numai autorului florentin, cât mai ales, dacă parcurgem un proces al efectului lăsat după spectacol, omului, actorului și călătorului Emil Boroghină. Tangențele biografiei lui Dante ating astfel, cu sensibilitate, portretul umilului (a se citi smerit) său urmaș, care a preluat versificația din traducerea endecasilabică a truditoarei Eta Boeriu, până la carnația proprie, în mod statuar și răvășitor.
Iubirea sa ideală, pasiunile puternic umane, profunda și intensa vibrație în fața frumuseții l-au ridicat pe Dante Alighieri ca pe un munte înalt, către ceruri, în imensitatea literaturii medievale. Extraordinar prin grandoarea sentimentelor și a gândirii, prin arta înaltă a poeziei și rigurozitatea precisă a științei, prin inteligența speculativă cu care a spart porțile închise ale ignoranței. (…)
„În esență, Divina Comedie nu este altceva decât mirifica poemă a iubirii infinite și a durerii de patrie. Nimeni nu și-a idolatrizat mai mult patria ingrată, dar totdeauna adorată, ca Dante Alighieri, pasionat cântăreț al magnificelor ei frumuseți, care o înscriu între minunile planetei Terra ori a glorioasei ei istorii trecute. Nimeni nu a deplâns-o mai profund pentru nenorocirile-i prezente. Acest glas puternic de italienitate, adăugat frumuseților armonice ale poemei, a făcut din Divina Comedie o poemă națională și universală în același timp.” (Alexandru Balaci)
Călătoria lui Dante nu a fost numai un recital extraordinar al actorului Emil Boroghină, pe scena Teatrului Nottara, eveniment prin care s-au comemorat 700 de ani de la moartea lui Dante, cât mai degrabă dovada clară a modalităților prin care arta scrisului și artele spectacolului (teatrul) fascinează imaginarul modern. Emil Boroghină reușește pe scenă, în timp real, sincron, ceea ce Tarkovski a săvârșit în film, cu ajutorul montajului: să intre în Zonă, în Spațiu, să-l locuiască, pentru a suspenda Timpul și a oferi acea clipă de Iubire, Nădejde și Adevăr. Această ipostază a Credinței este, la Emil Boroghină, o călătorie cum greu se mai poate închipui: ea (credința sau călătoria, la alegere) nu începe când reflectoarele se nasc pe chipul său, nici nu se termină după exact 100 de minute (număr cu valențe magice, sinonim cu numărul cânturilor dantești), când întunericul locuiește spațiul sacru.
El, Emil Boroghină, nu a depus numai un efort de memorie, de timp alocat lecturii și documentării, dar mai ales s-a oferit pe sine până la final. Până când, de fapt, clipa sa finită – așa cum este hărăzit -, să devină infinită, imemorială, iar noi, martorii ei, să o ducem mai departe și să devenim, chiar și în parte, promisiunea rostirilor sale recitative. În sala George Constantin, mică și întunecată, dar nu mai puțin intimă, am fost martorii unei rugăciuni murmurate, nestrigate, fără emfază, un soi de transgresiune a planurilor și lumilor perceptibile. Ce text și câtă mărturisire despre sine, câtă încărcătură care plasează actul artistic al maestrului Boroghină în zona miracolului, divinului!
Ceea ce a desăvârșit actorul nu a fost teatru sau monospectacol, ci o sinteză unică a expresiei ideatice, pornind de la „corpul” textual la propriul trup, apoi spre noi, niște jurați seduși de un candidat la fericirea eternă. Risc să afirm, după atâtea prezențe la alte călătorii ale dlui Boroghină, că am asistat la ceva fascinant și incredibil: intrarea lectorului-actor în text și înfășurarea până la inefabil a spiritului de „acolo”, în Logos. Nicio punere în scenă, nicio „teatralitate” sau recitare formală, ci parcurgerea unui drum în esența Spiritului, în Adevărul care nu a dispărut vreodată.
Emil Boroghină se sacrifică, în consecință, precum un martir, devenind din Artist un Preot, un sacerdot și nu în ultimul rând, o Călăuză. În niciun moment, actorul-preot nu a abdicat de la tensiunea transfigurantă a misiunii oferite. S-a înfăptuit, de fapt, ceea ce Cornel Mihai Ionescu denumea cândva, menținerea contactului psihologic cu personajele, căci Emil Boroghină peregrinează, ca în transă, în plin efort fatic, pentru a ne reda relația dintre personaje, dar mai ales relația sa, somatizată și spiritualizată, cu textul literar, cu poezia topită în poezie, într-o revelație absolută a infinitului spațial și a psihicului abisal.
Mărirea Celui care-atot pătrunde
mișcând întregul tot și dând splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde!
În cerul cel mai plin de-a lui lucoare…
(Cântul I, Paradisul – traducere Eta Boeriu)
Călătoria lui Dante nu a fost numai un recital extraordinar al actorului Emil Boroghină, pe scena Teatrului Nottara, eveniment prin care s-au comemorat 700 de ani de la moartea lui Dante, cât mai degrabă dovada clară a modalităților prin care arta scrisului și artele spectacolului (teatrul) fascinează imaginarul modern. Emil Boroghină reușește pe scenă, în timp real, sincron, ceea ce Tarkovski a săvârșit în film, cu ajutorul montajului: să intre în Zonă, în Spațiu, să-l locuiască, pentru a suspenda Timpul și a oferi acea clipă de Iubire, Nădejde și Adevăr. Această ipostază a Credinței este, la Emil Boroghină, o călătorie cum greu se mai poate închipui: ea (credința sau călătoria, la alegere) nu începe când reflectoarele se nasc pe chipul său, nici nu se termină după exact 100 de minute (număr cu valențe magice, sinonim cu numărul cânturilor dantești), când întunericul locuiește spațiul sacru.
El, Emil Boroghină, nu a depus numai un efort de memorie, de timp alocat lecturii și documentării, dar mai ales s-a oferit pe sine până la final. Până când, de fapt, clipa sa finită – așa cum este hărăzit -, să devină infinită, imemorială, iar noi, martorii ei, să o ducem mai departe și să devenim, chiar și în parte, promisiunea rostirilor sale recitative. În sala George Constantin, mică și întunecată, dar nu mai puțin intimă, am fost martorii unei rugăciuni murmurate, nestrigate, fără emfază, un soi de transgresiune a planurilor și lumilor perceptibile. Ce text și câtă mărturisire despre sine, câtă încărcătură care plasează actul artistic al maestrului Boroghină în zona miracolului, divinului!
Ceea ce a desăvârșit actorul nu a fost teatru sau monospectacol, ci o sinteză unică a expresiei ideatice, pornind de la „corpul” textual la propriul trup, apoi spre noi, niște jurați seduși de un candidat la fericirea eternă. Risc să afirm, după atâtea prezențe la alte călătorii ale dlui Boroghină, că am asistat la ceva fascinant și incredibil: intrarea lectorului-actor în text și înfășurarea până la inefabil a spiritului de „acolo”, în Logos. Nicio punere în scenă, nicio „teatralitate” sau recitare formală, ci parcurgerea unui drum în esența Spiritului, în Adevărul care nu a dispărut vreodată.
Emil Boroghină se sacrifică, în consecință, precum un martir, devenind din Artist un Preot, un sacerdot și nu în ultimul rând, o Călăuză. În niciun moment, actorul-preot nu a abdicat de la tensiunea transfigurantă a misiunii oferite. S-a înfăptuit, de fapt, ceea ce Cornel Mihai Ionescu denumea cândva, menținerea contactului psihologic cu personajele, căci Emil Boroghină peregrinează, ca în transă, în plin efort fatic, pentru a ne reda relația dintre personaje, dar mai ales relația sa, somatizată și spiritualizată, cu textul literar, cu poezia topită în poezie, într-o revelație absolută a infinitului spațial și a psihicului abisal.
Mărirea Celui care-atot pătrunde
mișcând întregul tot și dând splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde!
În cerul cel mai plin de-a lui lucoare…
(Cântul I, Paradisul – traducere Eta Boeriu)