Regal Literar

O piesă de teatru fără “numitor comun”

S-a terminat plandemia, cel puțin pentru moment, până când revine “sezonul 4”, de toamnă sau de iarnă. Toată lumea e bucuroasă că își poate da măștile jos și viața reîncepe de unde am lăsat-o, adică de la vechile obiceiuri, de la libertatea de a fi fals, ignorant și juisant. Adică, am trecut de la frica impusă prin massmedia, bine popularizată de actori și vip-uri, și fețe bisericești, contra-cost, la viața luxoasă, libertină, de budoar public. Unde să te duci, mai întâi, după ce ai văzut atâta vaccinare și prostie în jur? Evident, la teatrul de Comedie: să îți revii, să râzi până nu mai poți, să leșini de haz, să reintri în circuitul lumii, să fii social, adică, pe scurt, să uiți, domne, că murim și viața e grea, și nu merită să iei totul prea în serios. Carpe diem, nu?!

Înainte de piesa mult dorită, se pare că Comedia (scuzați cacofonia) începe pe stradă, în drum spre Teatru. Chipurile mascate și trupurile lor tatuate, la vedere sau mai subtil, aruncă aceleași priviri aprige, vindicative spre cei liberi la chip. E foarte cald pentru primii, dar masca nu mai poate fi dată jos, căci nu se cade, este deja prea târziu. E, pesemne, multă durere, frică, dar, din exterior, pare că totul poartă chipul unei tragedii, unei comedii  negre, cu accente amare.

Actorii nu sunt pe scena artistică, ci pe străzi, în mașini, tramvaie, metrouri, interioare de clădiri. Scena s-a lărgit, a devenit atât de mare, încât Regizorul își manevrează personajele după voia sa. Noi, ceilalți, disidenții ne luptăm în felul nostru, mai zâmbim, mai reflectăm asupra condiției celorlalți, sperând ca vălul să fie luat, să se producă trezirea, dar, pe scară largă, acest lucru nu pare realizabil. Așa a fost dintotdeauna, dar inocența ne joacă, adesea, o farsă, aceea a speranței. Iluzie, aluzie, confuzie, deziluzie – cuvinte rimate ca o concluzie!

Și ajungem în fața măștilor teatrale: una care plânge, cealaltă care râde. Pe scurt, tema piesei de teatru „Numitorul comun” este următoarea: Sofia și Eugene sunt asociați într-o firmă, iar Mike este un candidat care vine să se angajeze pe post de IT-ist. Inițial, în birou este doar Sofia, care îl supune pe Mike interogatoriului de angajare. Eugene, partenerul de afaceri și de viață al Sofiei (deși el era homosexual), apare brusc în birou, ceea ce va complica și dezvălui păienjenișul din viețile tuturor, până la uciderea lui Mike, cel care din viitor angajat s-a transformat într-un farseur și șantajist.

Scenografia folosită în piesă este minimală și fastidioasă, fără numitor comun: un birou de corporație, pe fondul unui verbiaj sec, fără miez și miză, deoarece actorii au fost prea încordați și….amatori. Replici strigate, ce mai, urlate din gura actriței interpretând-o pe Sofia (Înțelepciune), numai că subiectul și desfășurarea evenimentelor de pe scenă au dus mai degrabă spre Haos. O comedie slabă, de matineu, cu actori prea contractați în gesturi și fizionomii, cu soluții dramatice firave, la îndemână. Efectul pandemiei asupra artiștilor este vizibil și strident: flecăreală, lipsă de mișcare și atenție, și poate cel mai trist, lipsă de antrenament în a mai comunica ceva spectatorului. Senzația de repetiție cu public este mai aproape de adevărul din sală.

Actrița Teatrului “Toma Caragiu” din Ploiești, Nadiana Sălăgean nu reușeste să aducă profunzime personajului, aplicând tonalități false, prea teatrale, în construcția rolului. Marius Florea Vizante, cândva o speranță, confirmă că rolul interpretat este la înălțimea….înălțimii sale, lipsit de implicare și autenticitate, puternic în exteriorul replicilor și puțin credibil, per ansamblu. Alexandru Ion își marchează destul de apatic și translucid prestația scenică, reușind să se remarce glorios în scena cu pantalonii în vine. Tot ce se poate reține din această piesă în trei actori, căci vai de personaje, sunt înjurăturile și chiloțeii la vedere ai personajului Mike, ceea ce este, de fapt, atât de puțin și… de jos pentru teatrul de Comedie.

Regizorul Vlad Zamfirescu, fiul tatălui său, a început de la un timp, atât în film, cât și în teatru să sondeze prejudecățile poporului român. De pildă, în Secretul fericirii (2018), filmul său de debut, ne învață că dragostea ar fi mai bună în trei, într-un swing bine legat și, de ce nu, care poate transforma o căsnicie tristă într-una rezistentă, de durată. Recidiva nu se lasă întârziată în prezenta piesă de teatru, unde lecțiile despre toleranța asupra homosexualilor și bisexualilor în societate devin un fapt…și un numitor comun. Vlad Zamfirescu plusează lipsa de dialog și conflict cu un act concret: personajul Mike își dă pantalonii jos, rămânând în chiloțeii cu care a venit de acasă, în fața publicului ceva cam inhibat, e adevărat, deci puțin cam suprins. Faza cu datul pantalonilor jos se reia, pentru că, nu-i așa, repetiția este mama învățăturii…..proștilor! Trece și climaxul comediei, pe repede înainte, pentru ca, în concluzie, să avem parte de o soluție ritualică: viitorul angajat este bătut și incendiat. Se trage cortina și, sancta simplicitas, aplauze!

Revenind la ideea de teatru, poate că “Numitorul comun” ar fi încadrabil nu în genul comedie, ci vodevil, cu accente burlești… Piesa nu este recomandată celor sub 14 ani, dar afirm, pe proprie răspundere, că nici celor peste 14 ani și nici actorilor nu li se recomandă această piesă de valoare gimnazială. Și cum adesea afirm în cazul unor sub-spectacole: cel mai bun lucru este că s-a terminat! Și viața noastră continuă, când “cu jos masca”, când “cu jos pantalonii”!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *