Alaiul orelor – ce mă veghează
Când dorm sub baldachinul înstelat
Și-ațîță-n ochii mei, care visează,
Vedeniile – mă deșteaptă-ndat’
Ce Aurora, maica lor, le-a spus
Că luna și cu visele s-au dus.
Mă scol atunci și, cerul aburcîndu-l,
Ca pe un dom albastru merg pe munți
Și-mi las pe spuma mărilor veșmîntul.
Podesc cu flăcări nourii cărunți.
Pătrund în peșteri, iar pămîntul, mut,
Se dezvelește-n față-mi, să-l sărut.
Săgețile-mi sunt sunt razele; cu ele
Minciuna – dragă nopții – o omor;
I-alung pe cei ce pun la cale rele.
Dau însă vlagă celor care vor
Să săvîrșească binele mereu;
Doar noaptea-i smulg de sub scutul meu.
Culori dau curcubeului și floarei,
Și norului; al lunii glob de-argint
Și stelele din bolți nepieritoare
Cu brîul forței mele le cuprind.
Și orice lămpi – în cer sau pe pămînt –
Crîmpeie ale Forței mele sînt.
Stau la amiaz’ pe-a cerurilor coamă.
Spre-amurg, oricît n-aș vrea, pornesc în jos
Prin norii Oceanului; mă chemă,
Plîngîng, să mai rămîn. Ce-i mai frumos
Decît surîsul meu, ce li-l trimit,
Ca să-i mîngîi, din tristu-mi asfințit?
Sînt ochiul treaz, prin care Universul
Se vede și se știe minunat.
Sînt ale mele muzica și versul,
Proorocirea, tot ce-i luminat
În artă sau natură. Și-i firesc
De aceea, că poeții mă slăvesc.
Poem scris de Percy Bysshe Shelley în 1820, publicat postum, în 1824, de soția sa.Traducere de Petre Solomon, volumul “Prometeu descătușat”, Colecția Biblioteca pentru toți, Editura pentru Literatură, 1965