deLEAR-ul național

Regele Lear | Teatrul Naţional Bucureşti

Gloucester: Eclipsele de soare și de lună din ultima vreme nu ne prevestesc nimic bun. Cu toate că știința naturii le explică în fel și chip, firea însăși e vătămată de efectele lor dăunătoare: iubirea se răcește, prieteniile se năruiesc, frații se ceartă și se despart, răscoale în orașe și dihonie între provincii, în palate s-a cuibărit trădarea, iar legătura dintre părinți și copii s-a frânt.

(Regele Lear – Actul I, scena 2)

 

În această seară, am fost spectator la deLEAR-ul teatral bucureștean, cu actorul Mihai Constantin (fiul celebrului său tată) și alți actori dedați unui show burlesc dintr-o duminică aproape nesfântă (mă refer, deci, la ziua votării): Monica Davidescu, Lari Georgescu (un actor bun, cumpătat, distribuit, sper, din greșeală), Marius Manole (un actor-spiriduș, cu prea multe roluri de duzină și atât de puține roluri memorabile) etc. De la tomberoane și aruncări în apă ale personajelor, juisări corporale, și până la urlete, accente proaste, alunecări pe scenă, escaladarea scaunelor din sală (v. Marius Manole) nu au fost nevoie decât de 3h și jumătate și multe ocheade și oftaturi ale spectatorilor!

Rămân consternat cum apar așa-zisele cronici teatrale din partea unor fotografi sau ziariști TV fără înălțimi intelectuale. De pildă, comentariul Evelinei Păuna este prea descriptiv (ca în analizele literare din liceu), în raport cu evenimentele scenice, și mai puțin aplicat față de ideile textului original. Textul scris, să ne înțelegem. Cel mai bun comentariu posibil este să te duci la spectacol și să îți faci cruci, dezgustat, de viziunea acestui regizor amărât, care nu „joacă” Shakespeare, ci pe sinele proiectat în replicile urbane și în vizualul artificial.

Nimeni nu vorbește, și nu o face nici Evelina, de palmele pe cur (pardon, dar acad. Alexandru Graur m-a girat) pe care și le aplică deloc întâmplător efebii tnb-iști, despre săruturile murdare sau despre „arta” Monicăi Davidescu, care mimează un act sexual în cărucior, cu picioarele în V prelung, alături de un alt june actor. Nimeni nu vorbește despre un actor extrem de obosit, cu pieptul „lucrat” la sală, care era bun de galele Chippendales, nu de sala isorică a TNB-ului. Sau despre frazarea proastă a actorilor, și despre cum unii actori alunecau pe scenă sau se împiedicau haotic. Sau despre semnul obscen făcut înspre spectatori, în genul „duceți-vă în p…. mamii voastre„, cum fac italienii când sunt arrabiati.

Aștept, cu nădejde, o analiză critică, echilibrată, realistă, nu comentarii literare școlare de la o spectatoare care pozează și intră gratuit la spectacol pentru aproape 4h de „frotaj” scenic. În plus, analiza apei din comentariu, asociată cu luciditatea, nu reprezintă decât contrariul: o formă insolită de a batjocori chiar simbolistica apei, întrucât este o apă de piscină, nu apa de ploaie care să vină de Sus, ca semn al botezului și mântuirii.

În concluzie, nu numai clădirile ar trebui să aibă bulină roșie, ci și aceste spectacole cu regizori străini, în care, din păcate, actorii români joacă prost, lamentabil, trist și forțat. Recomand „Livada cu vișini” (varianta tv), după a cărei vizionare este ușor să devii melancolic și dornic să îți imaginezi trecuturi mărețe și autentice, cu actori care aveau o dublă greutate: a trupului material, dar și a spiritului artistic etern.

În acest „Rege Lear”, după Shakespeare, nu este vorba despre iubire și iertare, așa cum titrează cronicarii de ocazie, ci despre delirul generalizat al artelor scenice recente. Poate că se cuvine ca medicina muncii să fie obligatorie și repetitivă în aceste cazuri! În final, nu pot să nu amintesc decât cele mai bune momente ale piesei: antractul și ieșirea din sală. Dixi!

2017

One thought on “deLEAR-ul național

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *