În iunie 2010, scriitorul portughez José Saramago făcea cu mâna acestei vieţi, în semn de adio, din locuinţa sa de pe insula spaniolă Lanzarote, unde îşi stabilise reşedinţa încă din anul 1993. Acesta devenise locul exilării, dar nu plângându-şi de milă, ba chiar mult mai dornic de viaţă, redescoperind iubirea şi literatura care aveau să culmineze în 1998 cu un Oscar al Literelor, mult visatul Nobel literar. Un spirit critic şi lucid, Saramago a fost pus la zid de conaţionali care l-au criticat virulent pentru ideile din romanul Evanghelia după Iisus Cristos. Dacă Ovidiu fusese exilat la Tomis, prin ordinul împăratului Augustus, din cauza unei „carmen” (poezie), lui Saramago i-a fost interzis volumul din cauza concepţiei anti-creştine, istorico-marxiste şi demitizante în portretizarea celui mai important simbol religios, Iisus Hristos, văzut că un simplu cetăţean care nu are nimic sfânt, ducând o viaţă de huzur împreună cu Maria Magdalena.
Documentarul José e Pilar lasă la o parte acest amănunt biografic şi propune o reabilitare morală, devenită ulterior un omagiu adus omului şi scriitorului José Saramago. La fel ca un masiv roman de succes, documentarul este o incursiune profundă în viaţa cuplului Saramago – Pilar del Rio, având la bază un material brut de sute de ore ce acoperă patru ani din acest home-road-movie. Montajul de aproximativ două ore reuşeşte să redea aspectele cele mai importante din sfera publică şi privată: viaţa de familie, literatura şi procesul de creaţie, importanţa evenimentelor oficiale (lansări de carte şi interviuri pentru presa internaţională). De menţionat că documentarul a fost realizat de casa de producţie El Deseo, care aparţine fraţilor Augustin şi Pedro Almodovar, iar regia poartă semnătura brazilianului Miguel Concalves Mendes.
Punctul de pornire sau pretextul documentarului îl constituie romanul Călătoria elefantului, apărut în 2008, în care scriitorul descrie aventurile pachidermului Solomon la curţile regale din timpul regelui Juan III şi arhiducelui Maximilian de Austria. Coincidenţă sau nu, acelaşi motiv al călătoriei este prezent şi în acest portret filmat al lui Saramago, dornic să-şi promoveze opera în întreaga lume, alături de cea care avea să-i devină în ultimii ani de viaţă „stâlpul” (sp.”pilar„) moral şi sufletesc de care avea nevoie.
José e Pilar nu este un simplu documentar care colecţionează imagini de arhivă, nu este nici idilic, nici partizan, la comandă. Dincolo de critici şi prejudecăţi, principalul merit al regizorului este felul în care a ştiut să-l înfăţişeze pe Saramago: un om cald, activ („scriu câte două pagini pe zi„), plin de umor, retrăind iubirea tinereţii împreună cu Pilar. Camera de filmat reuşeşte să îi însoţească, aproape zi de zi, pe cei doi călători porniţi într-o cursă nebună, contra-cronometru. După cum Pilar mărturiseşte la un moment dat, viaţa este un drum foarte lung pe care trebuie să-l parcurgi tot timpul, fără să te opreşti şi să renunţi la viaţă. Pentru Saramago, această nouă experienţă este un motiv în plus de regăsire a omului certat cu Dumnezeu: „Pentru fiecare om care moare, Dumnezeu este şi El mort„.
Punerea în discuţie a existenţei lui Dumnezeu nu-l face pe Saramago, cum ar crede majoritatea, un ateu convins, ba dimpotrivă, îi dă acel impuls de a trăi şi a iubi cu adevărat, în mod inconştient, de unul singur. Personajul principal din titlu rămâne „José” şi, apoi, „Pilar”, cea care îşi va construi în paralel o imagine publică de femeie autoritară, implicată în politică, şi care se culpabilizează, în parte, pentru ritmul trepidant la care şi-a supus soţul în anii din urmă. După o scurtă perioadă, când Saramago este internat în spital, Pilar nu va ezita, însă, să reînceapă acest supliciu.
E prea târziu ca măştile să fie scoase, însă camera reuşeşte să redea această „tensiune”, ascunsă de povestea unei singure iubiri, care vine exclusiv din partea lui José Saramago. Punctul culminant în acest sens este atins spre final, când Pilar o susţine în faţa prietenilor pe Hillary Clinton, în timp ce Saramago se-nfurie şi respinge, din principiu, orice formă de „carierism” în politică pe spezele soţului. Poezia vizuală din final sugerează semnul împăcării, însă personajele se îmbrăţişează şi apoi pleacă separat pe propriul drum. Exact ca-n viaţă !
Anumiţi autori, printre care mă includ, privilegiază, în poveştile pe care le spun, nu istoria pe care au trăit-o sau o trăiesc (fugind astfel de capcanele confesionalismului literar), ci istoria propriei memorii, cu exactităţile şi scăpările ei, cu minciunile ei care sunt în acelaşi timp adevăruri şi adevărurile ei care nu se pot feri de a fi în acelaşi timp minciuni. Dacă mă gândesc bine, eu sunt numai memoria pe care o am, şi aceasta este singura istorie pe care vreau şi pot s-o povestesc.
(José Saramago)