
Este o zi caldă de septembrie în care pisicile stau lungite pe garduri, gospodinele coc vinete și ardei, oalele cu zacuscă așteptă înșirate pe pervaz privind cu jind la borcanele în care se vor odihni peste iarnă, oamenii poartă sacoșe pline de cartofi, ceapă și gogoșari, iedera se înroșește obosită să se mai cocoațe sus pe ziduri, mustăriile își deschid porțile împodobite cu stuf, iar mustul curge în valuri pe vechile străzi ale Bucureștiului adunând în șuvoiul lui oameni care mai de care.
Eu sunt, desigur, doar un motan neștiutor în toate aceste, dar deschis spre buchiseală și învățătură. Am și eu gardul meu și casa pe lângă care-mi agonisesc traiul, iar în zilele de gătelniță mă împărtășesc cu măsură din toate câte trec prin bucătăria bătrânei madam Georgescu. Mă numesc Sofronie, dar n-aș putea spune de ce. Așa a vrut dumnealui, fiul domnului Axinte Anticarul, băiatul cu genunchi murdari și coate zdrelite ce locuiește la parter. Stau pe o stradă liniștită, cu clădiri îndreptate mai degrabă spre visare și aplecate pe-o rână de prea multă bătrânețe. Nu foarte departe, se înalță o zonă cu clădiri fără ziduri de piatră, ci doar cu geamuri ce oglindesc toate câte ființează prin jur. Un loc neprielnic mâțelor, fără tufișuri și fără prea multe ascunzișuri. Cei din case vor să ajungă să trăiască acolo, iar eu, cu puțina-mi minte, nu pot înțelege de ce.
Stau, deci, sus pe creanga unui copac prielnic, îmi fac toaleta de seară și cuget la toate cele la care-i șade bine unei mâțe să cugete. Am o blăniță neagră și lucioasă pe care-o ferchezuiesc în fiecare moment de răgaz. Madam Georgescu, grasă și cu părul alb acoperit de o basma înflorată, mă laudă pentru înfățișarea mea curată zicându-mi:
– Frumosule!
Iar eu mă alint, torc, mă rostogolesc, privind-o galeș, și așa mai capăt și câte un supliment binevenit de carne sau de șuncă. O mâță trebuie să știe să-și câștige existența, iar micile mele trucuri le-am învățat de la răposata maică-mea – o pisică tărcată, care plecase dintre cei vii înainte să mă ridic ca motan și să-mi fac un nume prin cartier.
Dar asta este viața, deși, dacă ar fi să-mi plec urechea la ce zic oamenii și mai ales Antonie, chiriașul, învățăcel în ale teologiei, mi-ar pieri cheful de-a mai umbla haihui pe acoperișuri și a huzuri din toate câte mi le oferă lumea pentru că aș afla că viața este subțire ca firul de ață și pieritoare ca umbra de vară, iar tot ce se naște este supus morții și decăderii până la sfârșitul veacurilor când cei duși să vor întoarce să se bucure de toate bunătățile. Și tocmai de aceste bunătăți îmi lasă mie gura apă și dacă aș fi blagoslovit cu glas omenesc, tare l-aș mai întreba eu pe student cum e cu mâncărurile acelea și cam ce gust au. Dar așa, nu pot decât să înghit în sec și să mă rog la zeul-coadă, învârtindu-mă de trei ori în jurul axei așa cum făcea și o rudă de-a mea de la Soare Răsare.
Este o după amiază liniștită și dacă nu ar fi atât de bine la soare, aș putea să ies la plimbare pe malul Dâmboviței și să privesc peștii cum fac cerculețe la suprafața apei. Îmi este însă prea somn. Într-o astfel de zi, și oamenii au apucături pisicești, iar strada se lăfăiește pustie în lumina potolită de toamnă. Dorm și mă cufund în visare, așa cum e bine după o masă îmbelșugată, diger liniștit bucata de friptură pe care-am găsit-o pusă la păstrare sub o farfurie pe fereastra domnului Axinte. Minunate și neasemuite sunt făcăturile oamenilor! Somnul îmi este însă tulburat de un strigăt ce pare că nu are sfârșit. Tresar și sunt gata să cad de pe creangă. Este un bărbat cărunt, slab, îmbrăcat cu o cămașă albastră peste niște pantaloni roșii de trening. Aleargă pe stradă și din când în când se oprește și bate la porți.
– Fugiți, strigă. E sfârșitul lumii! A venit ziua Judecății de Apoi!
Îl urmăresc cum dispare după colț, și apoi îmi găsesc o poziție prielnică ca să văd ce o să se mai întâmple. Madam Georgescu iese și ea din casă, iar vecinii se strâng care mai de care. Toți se întreabă ce-o fi asta, dar nici unul nu știe să răspundă. „Prostii!” îmi zic. Mă întind și casc. „Ehei, tinereți zburdalnice!” Oasele mele trosnesc din încheieturi semn că nu mai sunt nici eu așa de verde. Mă uit în jos la mulțimea gălăgioasă și mi se năzărește că văd printre picioarele lor o mâță mare și dungată, întocmai ca răposata mea maică. Dar nu poate fi ea, ci doar una care-i seamănă.
Între timp, cei de lângă casă s-au încins la vorbă și par că nu mai termină. Antonie le spune ce a citit el în „Vedenia lui Cosma Monahul, înfricoșată și de folos”, iar madam Georgescu se închină de câtă nebunie este pe lume. Oamenii dau din cap a mirare și iată că bărbatul cu pantaloni roșii se întoarce tot într-o goană strigând de această dată:
– Creștini, s-au deschis gropnițele și răposații se întorc la viață!
Ehei! Multă nebunie e pe lume! Clatin din cap și îmi schimb poziția pentru că așa întâmplare rar să vadă neamul pisicesc! De altfel, nu e nici un semn că ziua aceasta ar fi altfel decât toate celelalte de sub soare. Toamna este blândă, bolțile de căpșunică s-au încărcat de ciorchini copți ce își împrăștie mirosul până hăt departe, oamenii se agită tot pentru nimicuri, iar frunzele se roșesc, se îngălbenesc ca apoi să vină ploaia cea rece și să le spulbere la pământ.
Între timp, bărbatul își continuă goana până i se pierde urma după un cot al drumului, iar de pe creanga mea, văd acum un bătrânel cu nas ascuțit, cum cotește de pe-o stradă laterală. E îmbrăcat cu un costum negru la două rânduri, cămașă albă, batistă așijderea și poartă o pălărie cu boruri mari, pleoștite. Merge încetișor de parcă ar avea tot timpul din lume și se oprește pe o latură a grupului ca să mai asculte și el ultima bârfă.
– E inadmisibil. Toți nebunii prin oraș, gata să-ți dea și-n cap pentru un ban. Ce mai ziceți și de ăsta? Auzi la el, răposații! Păi, ăștia nu mai vin ei înapoi așa ușor! spune madam Georgescu.
Bătrânul dă aprobator din cap, apoi își scoate pălăria și se scarpină în creștet. „Că multe s-or mai schimbat!” murmură el. Pare uimit și cască și el gura la lume.
– Dacă aș avea eu o putere…, continuă madam Georgescu privind în jur ca să se asigure de atenția auditoriului.
Nu-i pică însă bine, pentru că dă cu ochii de bătrânelul ce-și rotește inocent pălăria între degete, se înroșește la față, își duce mâna la inimă și strigă plină de groază:
– Vai de mine, ce-mi făcuși bunicule, cum de te întorseși de-acolo?
Lumea se agită pentru că madam Georgescu leșină în timp ce bătrânul o privește clipind din ochi a mirare.
– Da` ce cați matale în curtea mea?
Încep și eu să mă mir, dar mirarea mea nu durează mult pentru că mă uit peste acoperișuri și cât văd cu ochii – un puhoi de lume, de animale, de păsări și de Dumnezeu mai știe ce – o gloată nesfârșită ce se înghesuie pe străzile Bucureștiului, strigând, behăind, mieunând, lătrând, mugind, cotcodăcind, măcăind și făcând un vacarm de parcă Sfârșitul Lumii ar fi fost cu adevărat aproape…