Regal Literar

Liliana Popa – sinteză critică despre volumele sale de poezie

Horia Garbea: ”In manuale si culegeri de texte, copiii se confruntă cu o lume rurala” | inPolitics.ro

Horia Gârbea

Poezie intimistă, delicată.

Realizatoarea radio Liliana Popa vine în poezie cu versuri de album, puternic personalizate ca temă, care nu ocolesc evenimentele personale: „La Malta/ eu cumpăram lumină./ Din clarobscur/ percepeam pe racourci-uri/ şi o pictam pe stâncile/ spălate de valuri“.

Poeta declară: „decorez universul meu“. Acesta pare să fie impulsul iniţial, realizarea ajungând până la note de jurnal transferate prin metafore ale poeziei. Un text se intitulează “Bienala de la Veneția”. Autoarea e girată de Ioan Groșan, Victoria Milescu și Lucian Gruia. Liliana Popa scrie tandru şi fără complexe.

 

Pagina lui George Gîtlan – ÎNSEMNE CULTURALE
George Gîtlan

Despre Liliana Popa, pot spune că este un nume predestinat poeziei, literaturii de actualitate, atât în realitatea de zi cu zi, cât și în spațiul virtual online, acolo unde cititorul o poate descoperi pe autoare, așa cum ni se arată ea în propriile-i versuri. Uneori reflexive, alteori artistice, rezultând imagini de o expresivitate rar întâlnită, cu care doar o minte bine cultivată și experiența trăită zilnic în sfera culturală Bucureșteană în care se învârte poeta noastră, reușește să transmită cititorilor de poezie, arderile sale lăuntrice. Dar poate cel mai important aspect al poeziei Lilianei Popa, este fără dar și poate, versul de dragoste care ne dezvăluie sensibilitatea tipic feminină a poetei, așa cum îi stă bine oricărui suflet îndrăgostit de cuvânt.

 

 

 

Mioara Bahna

 

Vitralii de cuvinte – Liliana Popa: Stăpână pe tăcerea mea

Confesiv, titlul cărţii Lilianei Popa, Stăpână pe tăcerea mea  pare că sintetizează un fragment dintr-un enunţ programatic, prin intermediul căruia, conştientizând vulnerabilitatea intrinsecă a fiinţei, în general, şi a femeii, în special, prin vocea lirică, poeta caută să şi-o mascheze, afişând încredere în sine, tradusă, la nivel declarativ, într-o manifestare ofensivă, prin care urmăreşte, de fapt, să anticipeze şi să anihileze sau, măcar, să atenueze posibila atitudine a celorlalţi faţă de sine, în tentativa de a-şi crea şi menţine, astfel, un confort lăuntric.

Anunţată în felul acesta, creaţia Lilianei Popa, coroborată cu impresia de naraţie, de introspecție, cu accent pe latura vizuală, însă imaginile sunt, mai ales, suportul stărilor emoţionale, creatoare ale atmosferei în care se derulează gândurile, peste toate aşezându-se bucuria de a trăi în fiecare zi ca poet.

Alcătuind o geografie sentimental-cerebrală, unde suprapune  drumul dintre nori sau răscrucea cu gânduri ori biserica pe care şi-o înalţă într-o lacrimă curată, pe harta sa, pe care o punctează nu prin respectarea unei cronologii a trăirilor, ci în zigzag, cu imagini de aici ori de departe, aduse, pe rând, în prim-plan de memoria afectivă, poeta nu aşază, prin urmare, numai locuri îndepărtate, ci şi fragmente din realitatea autohtonă, scara rulantă de la Universitate pe care vara a venit, Conservatorul, Cişmigiul, Transfăgărăşan, dar şi altele, unde sunt tezaurizate avalanşe de gânduri, care se rostogolesc de dincolo de timp, fiindcă, de pildă, nostalgic, observă: Au îmbătrânit nucii de la Râşnov / odată cu mama, cu tata, / cu bunicii…

În arealul acesta terestru-sufletesc, prezenţa sau invocarea celuilalt se justifică prin menirea pe care o are …
În acelaşi timp, cu o configuraţie interioară, aşa cum este cea pe care o dezvăluie prin scrisul său, încărcată de emoţie,  se simte solidară cu toţi cei asemenea ei, slujitori ai frumosului, incluzându-i în gândurile sale pe confraţii plecaţi, şi pe care, din aceeaşi nevoie de echilibru sufletesc, îi aşază în Cenaclul din cer, unde îi reuneşte pe Valentin Nicolau, Costi Stan, Cornelia Maria Savu, Traian T. Coşovei, Ioan Florea, Ioan Zubaşcu, Gyuri Cazar, iar punctele de suspensie pe care le pune după această pomenire sunt o sugestie a unei triste, inevitabile continuări…

O concluzie ar putea fi că volumul acesta de versuri al Lilianei Popa este, sui-generis, un jurnal de călătorie, în care, în „bagaj”, poeta îşi aduce  schiţe ale unor construcţii încă neelaborate, notate, poate, doar spre a păstra emoţia clipei – şi multe fragmente din zestrea livrescă adunată (prin referiri la Euridice, Godot, Estragon, Tizian, la Grădina Ghetsimani, Sfinx, Venus, Orpheus, Apollo, Thor etc.), însă, dincolo de tematică, de imaginile create, se remarcă lăudabila naturaleţe a exprimării colocviale, venind din absenţa încercărilor de a epata cu orice preţ, printr-un limbaj împănat cu termeni neologici, îmbinaţi artificial, de multe ori în detrimentul ideii sau al lirismului, ca în cazul multora dintre cei care astăzi se pretind poeţi.

 

Valentina Vasile

 

De Florii

Flori din grădina inimii pentru Florii… La mulți ani, să vă urmați visele, din care să răsară întodeauna, scînteile fericirii. Și-n clepsidra sufletului port cu drag cîteva nume de Flori, care s-au adunat în buchetul vieții. Întodeauna sufletul vibrează în armonii doar de el știute, amintirile se transformă în stele luminând singurătăți sau aprinzând făclia așteptărilor. Fremătați în geana răsăritului cu lacrimi de rouă și adunați risipitele culori ale primăverii în buchete de iubire și lumină . Dar vine o zi, când atingeți cu mîna cerul ,,când universul capătă culorile recunoștinței în care regăsiți chipurile celor dragi, zâmbetele și emoția lor. Mă alătur și eu să culeg pentru fiecare Floare, un cântec pe care să-l fredonați pe notele iubirii și al luminii fiecărei zile, alături de cei dragi. Iar din prea plinul momentului am să vă ofer în dar câteva versuri din volumul distinsei autoare Liliana Popa, Stăpână pe tăcerea mea. Vă doresc să vă regăsiți în mesajul liric în care nevoia de iubire, de aproape, de dor și așteptare sunt cuprinse în cuvinte simple.

Atingerile tale dor

cînd nu ești lângă mine,

Și eu tot fug din calea lor

ca să mă-ntorc la tine

 

 

Poezii de Mircea Barsila - Poeziile lui Mircea Barsila

Mircea Bârsilă

Poezia Lilianei Popa oscilează, pe de o parte, între realul filtrat cultural și înscenările în care se mizează pe ofertele ficțiunii de orientare fantezistă, iar pe de alta, între stările adesea ironico-sceptice și melancolia elegantă, cu substrat confesiv. Poeta gestionează cu dexteritate raportul dintre vibrația interioară și corporalizarea sa poetică, în registrul lirismului feminin de atmosferă, iar simplitatea și acuratețea scriiturii oglindesc o matură fuziune între autentica sensibilitate, de care depinde prospețimea imaginilor, și necesara luciditate auctorială.

 

Opinia Teleormanului | Tag Archive | ana dobre

Ana Dobre

 

Peregrin în lumea ideilor și a poeziei

Se știe dintotdeauna: poetul este un visător, indiferent de lumea sau sistemul politic în care trăiește. Lumea ideală în care trăiește el sau pe care aspiră să o facă ideală este lumea fantasmelor sale. În acest imaginar, în care „legendele circulă fără pașapoarte”, luna este astrul asociat, lumina ei difuză întreținând acel clar-obscur necesar pentru reprezentările misterului în fanicul și cripticul lui.

Luna nu intră niciodată pe fereastră, spune poeta Liliana Popa, și trebuie să o credem pe cuvânt. Așa este: frumosul nu invadează, nu asaltează, nu cotropește. Nu frumosul ne caută, noi îl căutăm, deși dacă-l credem pe cuvânt și pe F.M. Dostoievski, frumusețea va salva lumea. Dintre categoriile platoniciene, ideile absolute: binele, frumosul, adevărul, frumosul urmează binelui și precedă adevărul, așezat la mijloc de bine și adevăr, cum altele ale lumii se așezau la mijloc de rău și bun. Liliana Popa încearcă limitele cuvântului și pe cele ale lumii pentru a contracara limitele non-categoriale: urâtul, răul, minciuna, pe care seria platoniciană le subînțelege, excluzându-le, însă, din ordinea ideală a lumii. Poate, lasă poeta să se înțeleagă, Poezia va salva lumea…

Liliana Popa este mai puțin configurată de realitatea social-politică și mai mult modelată de viziunea personală a unor artiști cu care au amprentat-o în opere care o concurează, căci, așa cum spune U. Eco, faptele și iluziile împart în mod egal viața unui om. Ficțiunea devansează de multe ori nonficțiunea, sigiliul artistului definitivează această coincidentia oppositorum.

În acest imaginar al artei, un fel de univers paralel, poeta este un peregrin, atent la vibrațiile ideii, singura care mișcă lumile, fiind purtătoare de sens, capabilă să desprindă ființa de neființă, creatul de increat. „Crezi că poți alunga ideile precum vântul norii?”

Pe străzile poetei nu circulă mașini sau calești, ci legende eliberate de limite, gânduri atinse de ideal, de o pasăre albastră, poate Măiastra lui Constantin Brâncuși, aureolate de lumina cunoașterii – „gândul meu, curcubeu”, traversate de metafore expresioniste, ca nostalgii ale arhetipului. Acest gând demiurgic are puterea de a schimba, titanismul autoarei vizând capacitatea, puterea cuvântului întemeietor – Logosul: „O să schimb bulevardul/ sau orașul, sau subiectul”.

Poezia Lilianei Popa are o pronunțată dimensiune meditativă. Poeta nu descrie senzații sau trăiri, cum o făcuseră Colette sau Hortensia Papadat-Bengescu, fără a fi nici acestea feministe, nu este interesată de clarificări ale nebuloaselor sufletului pentru a deveni inteligibilă în dimensiunea feminității ei. Fericirea, dreptul femeii la fericire, nici măcar iubirea nu sunt temele preferate. Ea este interesată de cunoaștere, de raportul eului cu lumea, de configurarea unui spațiu ideal în care spiritul obosit aspiră să atingă armonia pentru a se pregăti de întâlnirea cu esențele: Binele, Frumosul, Adevărul. Iubirea s-a redimensionat, căpătând în profunzime, integrată în sfera spiritualității, a iubirii expurgate de carnalitatea ei, acea iubire curtenească despre care referea Ortega y Gasset.

Ceea ce o ține, ținându-i lumea în ființă, este Frumosul pe care-l identifică nu doar în artă ca frumos artistic, dar și ca frumos natural trăit ca atare „în arborii de pe Kiseleff” – tei, castani, în „sclipirile parcului vechi”, în „verdele ăsta”, în „blonda lumină” – „la mine, la Râșnov, mai jos, sub cetate”, în „crestele albastre” care „coboară seara”. Acest univers real, joc prim, puternic impregnat artistic, nu este numai o sursă de inspirație pentru creator, ci o creație în sine, un joc secund: „Arborii de pe Kiseleff sunt poeți./ Din când în când opresc timpul./ Cu crengile, cu parfumul lor,/ Cu parfumul lor care păzește/ Noaptea, luna și lumea”.

Uneori, ca o Șeherezadă infatigabilă, alteori ca un Ianus, un fiu risipitor, chiar un „truver” modern al bulevardelor, Liliana Popa spune poveștile sufletului, lunecând în flăcările inspirației, prelungind visul în real, încercând o contracarare a trecerii, o nouă „ordine a sufletului”.

Prin Parnasul prin care trece lira poetei Liliana Popa, reperele, vizibile, poartă amprenta lirismului său personal. Undele emoției tulbură contururile acestei lumi, căci poeta are oroare de pietrificarea sufletului. Iubirea, manifestată prin puterea de a empatiza și de a se integra Totului, topește orice posibilitate de manifestare a glacialității. O profesiune de credință ca aceasta: „Am evadat din propriul univers./ Între lumină şi umbră/ Ideile prind contur,/ Pe Calea robilor/ Arhetipurile creează un memento mori./ Am evadat din propriul univers/ Şi am sculptat un altul”, nu este doar o mărturie, ci un argument.

Adăugând la acesta iubirea Lilianei Popa pentru Cuvânt, pentru Poezie, ca argument decisiv, orice mefiență privitoare la autenticitatea lirismului pe care îl creează se topește.

 

Lagăr/ de Daniel Cristea-Enache

Daniel Cristea-Enache

E dificil, într-o epocă post-postmodernistă, cu o tradiție ce devine pe zi ce trece sufocantă, să mai obții efecte de expresivitate. Liliana Popa își asumă această dificultate. Versurile ei sunt pline de referințe, aluzii, semne culturale, dar într-un discurs ce respiră firesc, evitând prețiozitatea. Naturalețea se obține greu și se pierde ușor, de regulă, într-un parcurs liric scurt, în care fiecare cuvânt contează. Autoarea cîștigă însă pariul acesta, și pare pregătită să susțină, creativ, altele.

 

Prezența scriitorului Ioan Groșan la Târgul de Carte de la Frankfurt
Ioan Groșan

Temele poeziei Lilianei Popa sunt temele dintotdeauna ale poeziei:căutarea identității de sine, tânjirea către un celălalt niciodată identificabil, sentimentul singurătății ființei și-al comuniunii cu natura.

Oriunde ai deschide cartea, suverană e privirea “Și toate culorile strânse în pumni atunci de mine/La asfințit, de pe linia orizontului“. Însă de fiecare dată sentimentul însingurării e atenuat, pe alocuri fertilizat de descoperirea semnelor unei umanități livrești omniprezente, căci sângele cultural apă nu se face… Concluziv, o poezie care se citește pe nerăsuflate. Bine-ai venit întru lirism, Liliana Popa !

 

Poeta Victoria Milescu îşi lansează „Porţia de existenţă” la Piteşti - Jurnalul de Arges

Victoria Milescu

Liliana Popa scrie poezie ușor, firesc, într-un mod dezinhibant, schițând o uimire mereu proaspătă în fața ofertelor lumii. Ea descoperă și redescoperă, schimbând mereu unghiul de percepție al ochiului, auzului, sufletului, derulând senzații, imagini. Observă cum pânza magică a vieții se țese singură. Este o vrajă bilaterală, o chemare misterioasă a celui inițiat care știe ce caută.

 

Critică literară - eCreator

Lucian Gruia

 

Liliana Popa – În căutarea Frumuseţii

În volumul de versuri “Luna nu intră niciodată pe fereastră” (Editura Tracus Arte 2017), poeta îşi asumă condiţia peregrinului. Este o cale iniţiatică, drumul conducând de la întuneric la lumina întrezărită încă de la începuturi. Poeta înnoptează mergând pe cărările cunoscute/bătătorite şi ca să iasă la liman, desoperă credinţa prin panteism: „Am tot rătăcit pe cărările aşternute/ Până la marginea de început a luminii./ Tot căutând-o cu suflet aprins, neîmpăcat/ Până am văzut că în sufletul meu se făcuse noapte./ Îmi era dor de lumină,/ De o rază desprinsă din lumina începutului…/ Un copac m-a luat în braţe/ Şi am început să mă rog…(Rugăciune)

În peregrinările sale, poeta, istoric de artă, caută efigiile arhitecturii, sculpturii şi picturii începând cu epoca renaşterii: „M-am îndrăgostit de treptele săpate în stâncă/ De pietrele din caldarâm./ le-am străbătut până au devenit transparente.// Ziua, caut grădinile secrete,/ Seara plutesc în gândul meu/ Spre alt oraş din alt vis,/ Cu amfitetaru şi porticuri,/ Cu pieţe publice şi statui./ Ca seara să adorm pe treptele de marmură/ Ale aceleiaşi catedrale.” (Oraşul meu)

Atâta căutare curată a bătătorit treptele catedralei până la transparenţă, adică sacrificiul pe altarul artei a refăcut pământul adamic, străveziu, dinaintea uciderii lui Abel de către Cain. După cum ne spune mitul, Dumnezeu a întunecat pământul să nu se mai vadă mormântul celui ucis (să se şteargă urmele acestei prime crime din istoria omenirii).

Pasiunea asupra antichităţii se răsfrânge şi asupra poeziei autoarei, o poezie solară, apolinică, prin creaţie omul apropiindu-se de condiţia zeilor: „Tu ţie chiar îţi pari un zeu/ De nimfe, muze înconjurat/ Trecând cu lira prin parnas/ Să nu rămâi pietrificat…/ Apollo îl aştepta ieşind din ape/ În arzătoarea lui candoare,/ Cu Helios se întrecea/ Şi pentru fiecare stih murea,/ Ca dimineaţa să răsară iar/ Reverenţios, cutumiar./ Dar cum te ştiu persuasiv,/ Declarativ, nu descriptiv,/ Ludic, uneori expresiv,/ O să te joci chiar şi cu ei,/ Alunecând printre idei./ Dar tu să ştii,/ Indiferent de anotimp,/ Zeilor le e permis totul…/ Doar în Olimp!” (Trecând cu lira prin Parnas)

Locurile natale oferă şi ele regăsirea de sine prin cărţile create: „La mine, la Râşnov, mai jos, sub cetate/ Şi timpul se opreşte pe filă de o carte.// La mine la Râşnov, mai jos, sub cetate/ Şi luna coboară în raze pe o carte,/ Crengi poleieşte cu aur şi argint/ petale de floare în cânt şi alint.// La mine, la Râşnov, mai jos, sub cetate/ Şi gândurile cad în cruce pe o carte.// La mine, la Râşnov, mai jos, sub cetate/ Poetul adună tăceri într-o carte./ Sub cerul înalt, cu albe fuioare,/ Pe dealuri, cu roua în picioare.” (La mine, la Râşnov)

Oraşul de adopţie emană un farmec deosebit. Copacii conferă poetei o stare de vis panteist: „Toată noaptea am visat/ că le recitam poezii copacilor/ De pe şoseaua Kiseleff./ Teii din Piaţa Victoriei/ m-au întâmpinat cu reverenţă,/ Cu frunzele lor nerostite,/ Cu scorburile doldora de răspunsuri./ Castanii îşi scutură tâmplele,/ Cu sufletele ascunse în tăcerea castanelor./ Arborii de pe Kiseleff sunt poeţi./ Din când în când opresc timpul./ Cu crengile, cu parfumul lor,/ Cu parfumul lor care păzeşte/ Noaptea, luna şi lumea.” (Arborii de pe Kiseleff)

Fantezia dictatorială, proprie poeziilor de dragoste, este cu adevărat modernă (Hugo Friedrich): „Hai să ne întâlnim printre nori/ Nu e nevoie de bagaj,/ Ne vom înveli cu nori./ Nu trebuie să te mai uiţi în jos/ N-ai grijă, n-o să te împiedici./ Uite de când vorbim, norul meu şi-a schimbat forma/ Iar norul tău se odihneşte pe fruntea unui munte./ Aici doar gândurile noastre îşi vorbesc./ Şi nu se mai întorc pe pământ./ Întotdeauna mi-am dorit să număr stelele/ Încep de acum…” (Întâlnire)

O poezie antologică de iubire aminteşte de mitul lui Pygmalion, artistul plastic îndrăgostit de propria-i sculptură: „Modelează-mă cu privirea,/ cu mâinile fierbinţi, cu degetele tale prelungi,/ cu inima ta dantescă./ Rotunjeşte-mi marmura umerilor,/ Cu ochi de întuneric mă îmbracă în lumină,/ Când seara cade,/ în arcade.” (Fi-mi sculptor)

Extazul provocat de muzică înalţă sufletul spre transcendent: „Mă poartă paşii, seara, spre panteonul/ Ridicat pe acropola din apropiere./ Şi rămân singură cu mine în faţa lumii/ Şi a cerului devenit altar./ Loja mea se ridică, devine celestă.// Zeii ne-au dat cuvântul/ Să ne putem ascunde gândurile./ Şi muzica curge peste toţi…// Trupul meu, catedrală trufaşă cândva,/ Ochii au deveneit vitralii ce proiectează/ Lucidităţi şi reverii primare.// (…)// Şi muzica curge peste toţi…/ Până când mâinile/ Mi se împreunează a rugăciune/ Zgura informă, pudră a angoaselor/ A căzut la picioare…// Au ars. Un fum imperceptibil/ se ridică spre înalt…/ Luminatorul se deschide singur,/ Zidurile Atheneului prind să se înalţe brusc./ Şi mi se pare că totul se sfârşeşte şi începe acum.” (Exerciţiu de mistificare)

În fond, ce caută mai concret poeta prin peregrinările sale? Ea caută Frumuseţea. O simbolizează Luna. Fiind un ideal, Luna nu coboară, nu intră pe fereastră sau pe uşă ci noi trebuie să ne înălţăm spre ea. Luna, însă, îşi trimite razele pe o carte frumoasă, străluminând-o.

Volumele de versuri ale Lilianei Popa sunt străluminate de Lună.

 

 

 

George Gitlan ad 2021.

În urmă cu șase ani, cu ocazia lansării volumului de poezie “Portretul în oglindă” semnat de poeta Liliana Popa, spuneam și citez aici doar un mic fragment: “Despre Liliana Popa pot spune că este un nume predestinat poeziei“, am încheiat citatul.

Iată cum cele spuse pe-atunci de subsemnatul, se confirmă astăzi -01-31-2021- când mă întâlnesc, din nou, cu scriitura Lilianei Popa, de-acum o poetă cu ștaif, a cărei poetică rafinată trecută prin furcile caudine ale criticilor de actualitate, continuă să cânte și să încânte sufletele însetate de poezie.

Dar ce e poezia dacă nu acel strop de apă vie picurat într-o mare moartă, sau cum spune poeta noastră, (in spatele meu timpul tace/ nu mai cred in distanța/ dintre paralele).

Câștigătoare a Premiului Special „Clara Mărgineanu”, în cadrul  Ediției a III-a /2020 a Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci”, poeta Liliana Popa ne prezintă astăzi un nou volum de poezii apărut la editura Betta 2020 “Nu mai cred in distanța dintre paralele”, titlu care are menirea de a ne apropia de autoare, o invitație fățișă la lectură unde o putem descoperi pe Liliana Popa, așa cum ni se arată poeta în universul ei liric.

 

Mihail Soare – Poezie și (ne)sfințenie

Gruia Lucian

 

Liliana Popa și lada ei de zestre

Cercetarea domeniului artistic ridică versurile pe verticală căutând transcendența zeiască sau metafizică (poezia Thor invocă Banchetul lui Platon). Este o pendulare între real și fantastic.

Lada de zestre lirică a Lilianei Popa constituie desigur o matrice identitară în care regăsim reveria creatoare, însingurarea luminoasă, iubirea imaculată și fantasticul mitologic.

Lada de zestre lirică a Lilianei Popa se întrevede una bogată.

 

Emil Lungeanu - Filiala Bucuresti Proza, USR ; biblioteca de proza

Emil Lungeanu

Poezia Lilianei Popa – cuantificare cu ajutorul culorilor. Numai că plasticitatea poeziei e una, iar poezia artelor plastice e cu totul altceva. Or, specialist în materie, Liliana Popa nu se poate abține să scrie despre decorativismul scenografiilor/stilizate, despre lumina malteză pe care o percepe pe “raccourici-uri de lumină”, despre “secțiunea de aur”, despre raporturi și cromatici.

Lirismul câștigă, cele mai convingătoare tablouri din colecțiile Lilianei Popa fiind acelea ale mediului ambiant (“Prin Cișmigiu fără umbrelă”, “Vara a venit pe scara rulantă de la Universitate”, “Însemnări la început de toamnă”, “Lada mea de zestre”, “Lebede“, etc.,). Ceea ce contează este demersul literar propriu-zis și implicit autoportretul semnat de autoare.

 


Liliana Popa

Titlul întregului volum “Nu mai cred în distanța dintre paralele” dezvăluie o lume de neînsingurate însingurări prinse într-un secol de singurătate, de orașe devenite depozite de statui, vieți măsurate de cei care au imprsia că ne pot hotărî trecerea pe pămînt. Orașe în care fricile prind contur iar sufletele îngheață amintiri.

Cred că acest volum reflectă starea de personalitate a artistului exilat din normalitatea lui.

Într-o lume tot mai greu de îndurat, de neînsingurate însingurări, virusate, retorice întrebări încep să ne dea tîrcoale și să nu mai plece…

 

Volume de poezie :

1. Portretul în oglindă – editura Tracus Arte, 2014;

Volum lansat: 7 aprilie 2014, la Muzeul Literaturii din bd. Dacia 12.

Cronici literare: Emil Lungeanu în revista “Luceafărul”, Mircea Bîrsilă în revista “Argeșul”.

Prefața de Ioan Groșan, semnal editorial de Horia Gîrbea în revista “Luceafărul”;

2. Stăpână pe tăcerea mea – editura ART Creativ, 2015; volum lansat la librăria Sadoveanu de pe bd. Magheru.

Cronici literare: Nae Georgescu în revista “Cronica din Iași”, Mircea Bîrsilă în revista “Argeșul”; cu o postfață de Daniel Cristea-Enache;

3. Luna nu intră niciodată pe fereastră – editura Tracus Arte, 2018;

Volum lansat 20 ianuarie 2018 la Muzeul Literaturii din str. N.Crețulescu.

Cronici literare: Ana Dobre și Mircea Bîrsilă;

4. Nu mai cred în distanța dintre paralele – editura Betta, 2020;

Volum editat în urma acordării premiului special  “Clara Mărgineanu” din cadrul “Concursului Național de Poezie Radu Cîrneci”, ediția a III-a, organizat de revista “Arena Literară” și “Asociația Difuzorilor și Editorilor – Patronatul Cărții”.

 

One thought on “Liliana Popa – sinteză critică despre volumele sale de poezie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *