Regal Literar

Iván Zulueta – Arrebato: film şi realitate

Iván Zulueta este un regizor experimentalist, heterodox şi avangardist de la început şi până la sfârşit. Nu îi cereţi lui Ivan să facă filme ca toţi ceilalţi, deoarece răspunsul lui va fi acelaşi: Arrebato! Nu te poți desprinde ușor de universul lui mic şi totuşi încăpător, cel al limbajului indicibil pe care ni-l propune cu mult talent. Stilul e atât de personal, încât cu greu poate fi multiplicat în mod identic. Lumina, montajul atipic şi sunetul marchează genialitatea regizorului, care explorează la niveluri superioare mărcile narativităţii cinematografice.

„Francisco Franco a murit şi odată cu el vechiul regim! Trăiască „La Movida” din Madrid, lăsaţi deoparte rigorile şi exprimaţi-vă liber, ignoraţi cenzura şi clişeele, şi aduceţi noutatea în gândirea şi manifestarea artistică a Noii Spanii, reînviată şi plină de viaţă după o dictatură fără sens. Trăiască Spania, trăiască Regele!”

Acestea ar fi cuvintele care trebuie să fi stat la baza declaraţiei de libertate şi viaţă pentru spaniolii de la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Pedro Almodóvar a fost unul din iniţatorii acestei mişcări prin articolele publicate şi filmele pe care le-a realizat în deceniul opt, toate acestea aducând cu sine un nou fel de a comunica, de a vedea societatea spaniolă, cu poveştile şi realităţile sale domestice, cu moravurile şi excesele manifestate de acei tineri dornici să exploreze lumea prin intermediul „sex, drugs & rock-n-roll”-ului importat de la Uncle Sam şi imitat local. Nu în ultimul rând, reinventând stilurile literare, artistice şi cinematografice.

În mod surprinzător, primul regizor care sparge o barieră în limbajul cinematografic spaniol nu este Almodóvar, ci un altul. E vorba de Iván Zulueta şi ultra-inovatorul său film „Arrebato” (Extaz), realizat în anul 1979. Titlul fimului pare că spune totul despre intenţiile regizorale: o bucurie de a povesti în mod personal o realitate, un experiment vizual şi hipnotic insolit. Cum poate fi creată o stare atare de „libertate” dacă nu prin droguri şi trăiri extatice, prin apelul la „informaţii” senzoriale şi emoţionale incitante, explozive.

Eusebio Poncela (José) şi Cecilia Roth (Ana), pe care i-aţi văzut cu siguranţă în multe filme marca Almodóvar, sunt protagoniştii unei poveşti halucinante despre ce înseamnă un act artistic şi care sunt riscurile expunerii propriilor viziuni. José este un tânăr regizor de film care trece printr-o crampă a artistului şi o suferinţă pe plan personal. José primeşte într-o zi un colet în care descoperă un film şi o înregistrare audio a unui vechi prieten, obsedat de cinematograf (cinefil sau cinefag?) şi de modul în care este realizat un film. Acest prieten, pe care îl cheamă Pedro (Will More), denumeşte actul artistic sub forma unei „pauze”.

În spatele acestui termen, Iván Zulueta încearcă şi reuşeşte să definească una dintre posibilele origini ale actului artistic: „dispariţia” din lume, din planul real şi intrarea în vis, în imaginaţie. De fapt, lumea interioară la care artistul accede prin reflecţie şi/sau introspecţie are potenţialul de a se materializa, de a fi credibil şi expus celorlalţi, în speţă pentru regizori vorbim de spectatori. „Motorul” inspiraţiei este întotdeauna pasiunea, dorinţa care se naşte în individ de a transmite „fragmente” din lumea sa, din visuri şi dezamăgiri, din amalgamul de idealism şi concret.

Iván Zulueta

Filmul, ca orice altă formă artistică, are un efect atât pentru creator, cât şi pentru aceia care îl vizionează. Din acest motiv, „pauza” menţionată în film este extrem de importantă în „laboratorul” artistului, pentru că ea dă valoare şi forţă abstragerii din planurile concretului, chiar şi pentru câteva momente. Pentru a fi mai explicit, acelaşi lucru este descris în literatură în cazul relaţiei dintre omul de ştiinţă Frankenstein şi monstrul imaginat: un creator şi o dorinţă materializată, şi care în final va crea un haos prin suprapunerea planurilor, în lipsa acelei „pauze” invocate mai devreme.

Motivul claustrării este anunțat în scurtmetrajul Leo es pardo. din 1976. Pe scurt, subiectul: o femeie pe nume Leo se trezeşte şi rămâne captivă în apartamentul de culoare imaculată, în care dinamismul, mai bine zis haosul, pune stăpânire pe micul spaţiu. Legile fizicii sunt încălcate când uşile se deschid şi se închid la fel de repede. Urmează un bombardament sonor intens, ca şi cum un glonte ar fi ieşit dintr-o „armă” invizibilă. Această „armă” există şi ea se numeşte realitatea camerei de filmat. Hipnoza continuă şi simţurile noastre sunt supuse altor coordonate temporale. Dovada? Oglinda care reflectă chipul femeii devine un vehicul spre „altceva”, „altundeva” în momentul dispariţiei bruşte.

Apariţii şi dispariţii repetate care culminează cu o altă „explozie” în exterior. În depărtare, o altă femeie… sau poate aceeaşi?!! Da! Urmează confruntarea între „anterioritatea” şi „posterioritatea” timpului, între două imagini ale aceleiaşi femei în etape diferite. În final, noua Leo devine stăpâna locului, nu înainte de a „intra” în visul de la început, un altul şi tot aşa… Privirea în cameră este provocatoare, omniscientă, pe un fond clar de psyche-delic şi oni-ric. Experienţa nu este uşor de trecut, deci răbdare şi înţelegere în faţa acestui adevărat exerciţiu de montaj şi tehnică stop-motion (pixilation?), care pun la încercare simţurile şi stările de confort auditive şi vizuale.

Revenind la Arrebato, ideea filmului poate fi regăsită într-o afirmaţie genială atribuită lui Orson Welles: „Arta este o minciună care este folosită pentru a spune adevărul”. Arrebato rămâne, fără îndoială, un film reper în cinemaul spaniol și european, un film de artă, ale cărui ingrediente stilistice (de exemplu, plan-contraplan), cromatice, lirice şi onirice vor crea la început o stare mai puţin comodă, aproape deconcertantă, ca după aceea spectatorul să constate că totul nu a fost decât un vis… din realitate.

Arrebato este un film atât de autobiografic, încât nu este nimic. De fapt, mă văd în cele trei personaje principale. Faptul că nu am făcut filme comerciale de la Unu, Doi, Trei … se datorează faptului că filmul a avut parte de o promovare întâmplătoare. Semnasem un contract cu Borau pentru încă două filme și, deși i-am oferit mai multe povești simple, adevărul este că niciuna nu s-a putut concretiza. Apoi, mi-am consacrat timpul pentru a munci ca un nebun: desene, decor, totul până la punctul în care, așa cum spune Julio Iglesias, „am uitat să trăiesc”, de aceea m-am dedicat mai mult standardului Super-8. Acum sunt, din nou, liber și sper să pot regiza cu Nicolás Astiarraga, ca producător.

(Iván Zulueta)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *