Căldura sau „noua suferință” a lui Sergiu

Ignorat sau poate chiar uitat de istoricii filmului românesc, „Căldura” lui Șerban Creangă, filmul său de debut, surprinde azi, la revizionare, prin noutatea mijloacelor tehnice și cursivitatea tramei propusă de cunoscutul scenarist Horia Pătrașcu. Reunind o parte din distribuția „Reconstituirii” pintiliene, noul film, cu Vladimir Găitan, George Mihăiță, Ernest Maftei și Nikolaus Wolcz, strălucește prin vitalitate și sinceritate, captând ochiul și simțurile într-o ficțiune plăcut parfumată de căldura iubirii, morții și, în general, a vieții dintre oameni. Acest lung adagiu meditativ despre iubire și înțelegerea comuniunii între sufletele aflate în căutarea propriului sens nu este deloc pretențios, nici artificial construit pentru premiul posterității, ceea ce adesea este numit „capodoperă”.

„Căldura” este un film senzațional, cu multe senzații care se recompun total abia în final, când „cheia” de înțelegere a tramei își găsește, pe deplin, răspunsurile. Soluțiile oferite de operatorul Tiberiu Olasz sunt magistrale, prin tempourile / ritmurile alese în developarea chinurilor „tânărului” Werther. Sau Sergiu. Eterna Charlotte este acum Laură, candidată la o noua fericire (după divorț), care se înscrie în galeria austerelor „Gioconde fară surâs” din cinematografia autohtonă, alături de Silvia Popovici și Irina Petrescu. Straturile de analiză asupra „Căldurii” sunt multiple și nu pot fi analizate direct, la prima mână, întrucât riscăm să pierdăm, nu-i așa, ‚căldura” autentică a poveștii. De pildă, criticul de film Eva Sârbu desființa filmul, în articolul de receptare, afirmând:

Filmul lui Şerban Creangă nu curge aşezat într-o matcă sigură, ci ţâşneşte din episod în episod, căutîndu-şi mereu o altă formă, mereu nemulţumit de cea anterioară, mereu persecutat parcă de ideea că nu vă reuşi să spună tot şi să se adune într-un întreg. Și de fapt, până la final, el nici nu se adună. De aici o senzaţie după mine falsă — de împrăştiere, de lipsă de unitate. Spun „falsă”, pentru că unitatea Căldurii nu ține de formă, ci de conţinut. Iar conţinutul e stabil, şi sensul lui se dezvăluie în final, în acel „happy-end” în care cei doi tineri îşi asumă riscul de a rămâne totuşi împreună după tot ce li s-a întîmplat. Sugestia acelui risc ni se transmite plastic într-o suită de stop-cadre, începută cu oprirea celor doi înainte de a se întâlni şi îmbrăţişa și sfârşită cu privirea aceea a băiatului adresată spectatorilor. În acea privire e tot filmul. E povestea lor, care s-a terminat numai pentru spectatori, nu şi pentru ei. Pentru ei acolo începe un alt film, de trăit în doi, un film urmărit, persecutat poate o viaţă, de amintirea celuilalt. (Eva Sîrbu)

Iată, deci, cum unitatea de formă este considerată mai importantă decât conținutul! Se pierde, astfel, încărcătura estetică a unui discurs narativ complex. Construit pe mai multe planuri narative, filmul urmărește „căutările” interioare ale tânărului Sergiu, aflat în fața luării deciziilor marcante din propria existență: iubirea față de Laura, înregimentarea în mediul cazon, după eșecul la admiterea în facultatea; apoi drama pierderii tatălui și depășirea propriei condiții de exilat în cadrul rural.

Lungul drum al lui Sergiu spre lumina iubirii și recompunerii de sine se constituie, de fapt, într-o repovestire a mitului neofitului, care găsește răspunsurile pe măsura înaintării și depășirii probelor din timpul călătoriei inițiatice. Moartea tatălui, cererea de căsătorie brutal refuzată de socrul tiran (Ștefan Mihăilescu-Brăila), îndepărtarea din colectivitatea rurală sunt toate laolaltă blocaje interioare, rezolvate într-o noapte magică a beției transformatoare și transfigurate de „botezul” apei și de strigătul descătușant al suferinței, când Sergiu își actualizează drama și o înțelege clar, profund. Apa îl naște din nou, așa cum lacrimile vindecă rănile sufletului. De fapt, strigătul este prima probă, apoi ridicarea privirii din pământ spre verticalitatea privirii, postura perfectă pentru îmbrățișarea din final, când se „naște” un al doilea strigat, cel al iubirii.

Regăsim simbolistica „căldurii” în diverse ipostaze interioare și exterioare: de la lumânarea din noaptea aflării rezultatelor la admiterea în facultate, până la beția nocturnă și, apoi, în toate îmbrățișările din colectivitățile în care personajul este inclus: armata, satul românesc și, în final, în brațele Afroditei… pe nume Laura. Poeticitatea cadrelor este o înaltă și melodioasă cheie sol, excepțional amplificată de laitmotivul muzical al cuplului adamit, la care se adaugă, plastic, „culoarea” alb-negru a peliculei, dar și a lutului din care apar, fascinant, mâinile unirii femininului și masculinului. Marea în care se contopesc devine, astfel, martora uniunii, speranța unui zbor al inocenței prime.

Un plus major al filmului îl reprezintă coloana sonoră care vine să confirme lirismul naratiunii. Muzica ușoară a lui Richard Oschanitzky respiră aici o duioșie, o sensibilitate, o delicatețe melodică, armonioasă, izvorâte parcă din personalitatea compozitorului.

Rarefiat ca substanţă şi incert ca modalitate şi limbaj, Căldura ne propune, totuşi, cu convingere un gust şi, fără a defini încă un regizor, marchează destul de bine o înclinaţie stilistică. La un debutant, acestea ni se par semne preţioase: o anumită fineţe a spiritului de observaţie faţă de deformările în ordine morală şi socială, oroarea în faţa grandilocvenţei şi imposturii, căutarea unui ton scăzut, discret, o certă candoare reflexivă a tipologiei preferate. (Val. S. Deleanu)

În concluzie, trebuie spus că regizorul Șerban Creangă recompune toate aceste cadre de viață, dar și de film, într-un summum de sugestii bine cântărite, cu sens, adăugând de fiecare dată acestui caleidoscop de simțiri o perfectă înțelegere a umanității individuale și colective. Stilistica sa are conturi perfecte, fără excese de compoziție sau polemici forțate, construindu-și filmul în jurul unor imagini aerate, transparente, liricizante până la purificarea absolută. Regizorul  Șerban Creangă merită descoperit prin filmografia sa misterioasă și rarisimă, aproape nedifuzată, sau mai rău, ignorată. Se impune, cândva, în orice stagiune de cinemateca un „medalion” de autor: