Regal Literar

Liliana Popa: Silvana Andrada Tcacenco, “o frenezie în fața frumuseților lumii”


Senzația mea, devenită convingere pe măsură ce i-am citit poemele, este că  poeta, al cărei nume pădurea însăși i l-a împrumutat, este și se lasă cotropită, invadată de freamătul pădurii, al universului, în cheie proprie, fără a face analize, clasificări  arhitecturale, tipologice, conceptuale. Crede în iubire, în frumusețe, în nemurirea lor, în adevăr, în supremația binelui.

O temă recurentă este cea a iubirii, iubirea care trece prin timp și spațu, dincolo de nemărginiri, de neuitări, de moarte…

 

E universul meu zdrobit de universuri,

Precum o rimă calmă e prinsă între versuri,

Cu șansa ei infimă de-a se elibera,

De-a picura în suflet apoi a vindeca.

 

Pe gândul meu de tină mai suprapun o clipă,

Pană cu pană stărui spre-a-mi construi aripă,

Să-nlocuiesc căderea cu un albastru zbor,

Să mă înalț la ceruri, deplin, fără să mor

 

Căci am murit atâta în timpuri suprapuse,

De-atâtea ori, murit-am fără de chin, Iisuse!

 

Freamătă pădurea, căpițele de fîn par învelite în aur, Andrada creează imagini plastice nu cu penelul, cu gîndul, ci cu pana sa, ca o pasăre măiastră ce vede totul de sus și mai coboară, uneori, printre oameni, printre copaci, lăsîndu-și amprenta.

 

Încremenită în timp,

Douăzeci de ani în urma viitorului

 

Nu știu dacă Silvana Andrada Tcacenco are un summum de întrebări la care își tot răspunde, dar poemele curg, unele cu lumină eseistică, pentru că se simte poetul căutător al sensurilor existențiale, ascunse sau misterioase, dar și al neprevăzutului. În vortexul realului și al visului în care se rotește pare cea care știe că visul nu moare și că această convingere vine dintr-o credință de demult, pe care a aflat-o cu luciditate. într-o conciliere a senzorialității cu regimul meditativ pe care se repliază, redefinindu-se ca ființă înconjurată de oameni sau de himere.

 

La început a fost cuvântul,

Un singur verb, probabil ca povață,

Ce dăruit s-a risipit în cântul

Rostirii lui Adam, în prima-i, muritoare, zi de viață,

 

Și trebuie să i-l fi spus și Evei,

În noaptea dăruirii, sub o stea,

Când îi șoptea din tainele iubirii,

Acel unic cuvânt pe care el îl cunoștea

 

Silvana Andrada Tcacenco are o frenezie în fața frumuseților lumii, de la senzualitate și candoare la interogații și reflexii. Ea parcurge distanțele într-o trăire empatică, profundă a lumii. Silvana Andrada Tcancenco are un lirism al purității și al fragilității, o poetică a deschiderii spre lume….

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *