Apus
în umeda toamnă a apusului
zburând spre seninătatea luminii
gol de rugina materiei roasă de timp
în buzunare vei purta ca pe un trofeu
eterna iubire semănată în cuiburi de lut
schimbată în verdele crud al mlădițelor
răscoapte în aurită chibzuință
ce urcă spre limpezimea aceleași lumini
Ziua în care Pământul se va opri
inima planetei Terra grăbește cu șapte Hertz bătăi
căci venele i s-au încâlcit și ziua i s-a micșorat
e vinovat un singur inculpat
ce a neglijat iubirea hrănindu-se cu egoism
mereu alergând după nimicuri
însingurat se face pradă întunericului de trei zile
grăbind răsuflarea întreagă în punctul zero
iar soarele răsturnând astfel
să răsară trist din Vest și să apună la Est –
ziua în care Pământul se va opri
* * *
Lumina lovește dur
produsul mâinilor sale
cu focuri spre-nviere
și ape spre spălare
cu tremur în lucrare
să stârpească urâciunea
crescută în lipsă de vibrații
ca după ploi prielnice ciulinii
și să răsară după foc viață
iar după apă nemurirea
Lumina lovește dur
dar cu iubire să nu doară
Rădăcini spre viitor
stele pe cer candelabre stinse
case până la brâu intrate-n adâncuri
cu oasele smerite răsucite în lut
și privirile plânse întoarse spre rădăcini
urlându-și trecutul cheamă prezentul la vatră
în viitorul absent
Veacul spre sfârșit
Am smuls din matcă vieți
i-am maltratat în crâncene torturi
și omorât cu miile de mii
am moștenit de la Irod păcatul poate
născând în lume-atâta ură
cu sânge viitorul ne-am pătat
mai folosește acum că le-ai dat viață
mlădițelor ce astăzi vii mai par
dar uscăciune sunt pe jumătate
cresc printre spini cu urme de păcate
uitați cu totul de semănătorul de speranțe
ca sângele vărsat să fie iar răscumpărat –
Sunt toate, Doamne, spre sfârșit de veac!
Zigzag de lumină
în zbor de înger
văd lumina aprinsă în zigzag
să lumineze întunericul
să revină divină între ai săi
ce n-au înțeles-o
și nu au primit-o
și iarăși s-a dus,
dar nu a apus și va să revină
să curgă divină veșnică iubire