Regal Literar

Clipa de poezie: Dan Radu Cernat (III)

Canon

 

Cât mă amuzi când lovit de un vid,

Te tulburi, un univers al existenței să creezi,

Nu-i timp ca în machete de case țărăneșți,

Idilic, pentru ultima oară să mă întâlneșți,

Dar în decorul rămas nefilmat

Un preot fără barbă, îmbrăcat în roșu, te-a vizitat:

“Iubirea-n capul pieptului s-o forezi,

Cu lumânarea să nu mă cercetezi,

Ci să ghidezi ieșirea ta într-un liman,

Florile de maci să-ți miroasă uman.

Tu capul nu-l întoarce, Eu-ți spun tot ce-ți lipsește

Nimic de-ar fi în față, mergi fără dor

Drumul de ți-l cerșește.

De-ndată ce turla se zărește

Și poarta-și va pierde prisosul

Furișat să te văd pe din dosul altarului neasfințit

Ruina să-ți scrijelească egoul închipuit.

Când mâna ce te-a rănit,

Coborâtă pe ascuns în infern, ciobu-l va fi găsit,

Anonim să decupezi un triunghi dintr-un rest de vitraliu,

Ochiul tău de ceramică rob, necredincios, intrat va fi în travaliu

Și când pereții zguduiți pleca-vor capul,

Ca tu să răsari pe Calea Lactee

E timpul să renunți: <<Eu nu exist, Eu sunt!>>”

este pentru ceilalți doar o idee.

 

Fuga de acasă

 

Cu aripi trufașe, dragonul la poartă m-așteaptă

Ca trupul sa mi-l scoată din minți,

În mâna cea dreaptă țin troița

Din care transpiră trei sfinți.

Deșartul vis de-a fi și-a nu părea

Ca suvenir mi l-a dat,

Talant de bună purtare,

Eu viața călare mi-am amânat

Pentru-o distanță prea mare,

Dezintegrat în pixeli, cu teamă,

Crustele de cuțit mă-ntreabă ce am.

Nimeni nu poate să vadă fără lumină

Părerea care strigă prin geam.

Cu-o lume fără noimă și chip

Sensul urmează să fie pețit

De-ntoarcerea de la școală spre casă,

Eu drumul mi-am despărțit.

Zburat voi fi peste țări, nu și mări,

Terenul arid privat va fi de cărări

Nici în gaură de șarpe

Credința nu va mai avea apă,

Dumnezeu a rămas un cuvânt

De la care gura se adapă.

 

Iubire cu număr prim

 

Ne-am cunoscut odată cu începutul

Primelor străzi ce s-au intersectat,

Pentru-ndrăzneala mea certat am fost de vântul

Ce cu migală pe cer l-a înnorat.

 

Cu-ntâiul gând de a fugi în lume

Ceva din interiorul tău a ezitat,

Turiști am fost în sate fără nume

Căci niciun preot nu ne-a așteptat.

 

În van ne-am îmbătat cu indecentul

Măr ionatan ce-a căutat momentul

Să creadă că îmbrățișarea e ceva curat

Mușcând fără măsură, mușcând, noi ne-am pătat.

 

Cerul s-a supărat și doar tavanul

Ne mai privea cu-n ochi plăpând de var imaculat,

Nu este niciun colț de rai

În prematurul act al primului păcat.

 

Astfel, venit în vizită a fost Sfârșitul

S-a săturat să-l tot numești “ultim venitul”,

Singurătatea lui este doar mitul

Eroului cel călător și cumpătat.

 

“Să nu lovească-n pomenire”, universala temă a cochetat,

Fiind copil fugit din jocuri, în loc de vin, am îndoit finalul așteptat.

Neamețit, făcând din dans un drum în față,

Tu ai crezut că am plecat.

 

Povestea noastră s-a încheiat precum desertul

Ce atât de dulce stătea lângă incertul

Primului pas întors cu trac în București

Când, nerecunoscându-te, te-am întrebat:

“Tu ești?”

 

Dan Radu Cernat

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *