Canon
Cât mă amuzi când lovit de un vid,
Te tulburi, un univers al existenței să creezi,
Nu-i timp ca în machete de case țărăneșți,
Idilic, pentru ultima oară să mă întâlneșți,
Dar în decorul rămas nefilmat
Un preot fără barbă, îmbrăcat în roșu, te-a vizitat:
„Iubirea-n capul pieptului s-o forezi,
Cu lumânarea să nu mă cercetezi,
Ci să ghidezi ieșirea ta într-un liman,
Florile de maci să-ți miroasă uman.
Tu capul nu-l întoarce, Eu-ți spun tot ce-ți lipsește
Nimic de-ar fi în față, mergi fără dor
Drumul de ți-l cerșește.
De-ndată ce turla se zărește
Și poarta-și va pierde prisosul
Furișat să te văd pe din dosul altarului neasfințit
Ruina să-ți scrijelească egoul închipuit.
Când mâna ce te-a rănit,
Coborâtă pe ascuns în infern, ciobu-l va fi găsit,
Anonim să decupezi un triunghi dintr-un rest de vitraliu,
Ochiul tău de ceramică rob, necredincios, intrat va fi în travaliu
Și când pereții zguduiți pleca-vor capul,
Ca tu să răsari pe Calea Lactee
E timpul să renunți: <<Eu nu exist, Eu sunt!>>”
este pentru ceilalți doar o idee.
Fuga de acasă
Cu aripi trufașe, dragonul la poartă m-așteaptă
Ca trupul sa mi-l scoată din minți,
În mâna cea dreaptă țin troița
Din care transpiră trei sfinți.
Deșartul vis de-a fi și-a nu părea
Ca suvenir mi l-a dat,
Talant de bună purtare,
Eu viața călare mi-am amânat
Pentru-o distanță prea mare,
Dezintegrat în pixeli, cu teamă,
Crustele de cuțit mă-ntreabă ce am.
Nimeni nu poate să vadă fără lumină
Părerea care strigă prin geam.
Cu-o lume fără noimă și chip
Sensul urmează să fie pețit
De-ntoarcerea de la școală spre casă,
Eu drumul mi-am despărțit.
Zburat voi fi peste țări, nu și mări,
Terenul arid privat va fi de cărări
Nici în gaură de șarpe
Credința nu va mai avea apă,
Dumnezeu a rămas un cuvânt
De la care gura se adapă.
Iubire cu număr prim
Ne-am cunoscut odată cu începutul
Primelor străzi ce s-au intersectat,
Pentru-ndrăzneala mea certat am fost de vântul
Ce cu migală pe cer l-a înnorat.
Cu-ntâiul gând de a fugi în lume
Ceva din interiorul tău a ezitat,
Turiști am fost în sate fără nume
Căci niciun preot nu ne-a așteptat.
În van ne-am îmbătat cu indecentul
Măr ionatan ce-a căutat momentul
Să creadă că îmbrățișarea e ceva curat
Mușcând fără măsură, mușcând, noi ne-am pătat.
Cerul s-a supărat și doar tavanul
Ne mai privea cu-n ochi plăpând de var imaculat,
Nu este niciun colț de rai
În prematurul act al primului păcat.
Astfel, venit în vizită a fost Sfârșitul
S-a săturat să-l tot numești „ultim venitul”,
Singurătatea lui este doar mitul
Eroului cel călător și cumpătat.
„Să nu lovească-n pomenire”, universala temă a cochetat,
Fiind copil fugit din jocuri, în loc de vin, am îndoit finalul așteptat.
Neamețit, făcând din dans un drum în față,
Tu ai crezut că am plecat.
Povestea noastră s-a încheiat precum desertul
Ce atât de dulce stătea lângă incertul
Primului pas întors cu trac în București
Când, nerecunoscându-te, te-am întrebat:
„Tu ești?”
