Regal Literar

Când Binele învinge Răul, când lacrimile sting Furia.

A fost întâi Federer, acest balerin al sportului alb, aproape singur pe teren, atât de tânăr încât se-nfuria și pierdea inevitabil. Talentul său inexpugnabil zăcea în așteptarea gloriei și izbucnea irumptiv în țipete de june, în rachete ce zburau aproape, fără să îl rănească fizic pe el sau pe nimeni altcineva. Marea comentatoare sportivă Doina Stănescu, cu vocea sa catifelată și încărcată de analize nuanțate și decente, afirma, cândva, precum o Sybilla: “acest jucător, dacă se va liniști, va ajunge un mare campion!“. Sfatul ei profetic a ajuns precum o vibrație invizibilă spre inima puștiului, un jucător plin de geniu, dar care nu își reglase mintea, trupul și emoțiile pe teren. Rana sa era alta, de aceea, după multe turnee majore câștigate (s-au făcut 20!), cineva sau ceva din el plângea ori lăcrima. Bărbatul-băiat co-existau și nu se împăcaseră, încă, pentru că nu se-ntâlniseră cu adevărat. Moartea antrenorului său, urmată de pașii făcuți pe un drum spre iubire, spre feminitatea celei care îi va deveni soție, reprezintă Furia învinsă de Liniște, prin lacrimi. El este primul dintre cei mai mari, primul din ‘treimea’ tenisului. Și așa va rămâne, căci lacrimile nu au fost în van!

Să joace perfect: asta era forța care îl mâna în viaţă. Nu dorea neapărat să își învingă adversarii și să câștige trofee – chiar dacă, după cum a și recunoscut, de altfel, îi plăcea ideea că ar putea deveni bogat și celebru. Instinctiv, pentru el calea era scopul, iar calea era reprezentată de încercarea de a lovi și trimite mingile perfect cu racheta sa. Părea că este posedat de ideea aceasta, ceea ce explica de ce se enerva atât de tare chiar și după schimburile de mingi câștigate. Obsesia lui nu era dominarea adversarului, ci a mingii, pe care o iubea și o ura totodată. Aspirațiile lui Federer erau înalte – prea înalte însă pentru a și le putea atinge în acel moment. În această relație tensionată dintre așteptări și realitate, sentimentele îi însoțeau fiecare mișcare. Părea să simtă ce posibilități stăteau ascunse în el și că putea face mult mai mult decât făcea deja, dar nu reușea încă să își transpună visurile în realitate.- Rene Stauffer

(Roger Federer. În căutarea perfecțiunii, de Rene Stauffer – editura Publica, 2014)

Roger Federer

Apoi, ca o furtună de nestăvilit, ca un bici al propriului zeu, a venit Nadal, atât de sălbatic în tenisul său, atât de agil și de tăuraș (el torro branduit pe tricouri), încât calmul de dinainte a fost răscolit pentru totdeauna. Forța, privirea, acele gesturi insolite cu propriul corp înainte de a servi “ace“, în rotații unice, sudoarea adunată încă de la primele minute, ori superstiția de a nu călca liniile de pe teren – toate sunt o imagine a celui venit din istoria celor care s-au luptat spre a fi nobili ori hidalgo. Sângeroși și sălbatici, aceștia au zâmbit arar și au plâns mai niciodată. Nadal, ajuns și el al doilea cel mai mare jucător din tenis, după ce a stat la coadă aproape două decenii, a plâns homeric pe acel teren fetiș, unde nu este un rege, cum spun toți, ci este un împărat al zgurii – terenul argaților și al celor care asudează și plâng târziu, însă pe veci!

Mintea mi s-a oprit, emoțiile au dat năvală și odată tensiunea eliberată, corpul meu nu a mai putut să-mi suștină greutatea. Brusc, mi-am revenit și în nebunia declanșată în arenă, am realizat ce s-a întâmplat. La vârstă de douăzeci și patru de ani am câștigat toate cele patru turnee de Grand Slam; am scris istorie; am realizat ceva ce nici nu îndrăznisem să visez vreodată, ceva ce avea să rămână cu mine toată viața, ceva ce nimeni nu-mi va putea lua niciodată. Orice urma să se întâmple, de-acum știam că într-o zi voi părăsi acest sport ca o figură importantă, ca unul dintre cei mai mari campioni și speram – mi-a trecut și asta prin cap atunci – ca unul despre care toți ceilalți vor spune că a fost un om bun. – Rafael Nadal

(Rafa, povestea mea, de John Carlin și Rafael Nadal – editura Publica, 2012)

 

Rafael Nadal

Djokovici, poreclit Djoker după desele show-uri de pe teren în care își imita colegii de joc, este esenta a ceea ce Freud numea “întoarcerea refulatului”.  Prezența sa este mai puțin calină, confirmată și de un joc agresiv, de măcelar, de genul de bărbat care își agresează soția și vecinii, urlând și întinzându-și brațele în semn de justițiar ! Apărut, inițial, ca un jucător cu probleme de respirație, ce se retrage des, Djokovici este exponentul acelei zone de sinteză din Balcani, unde războiul, ura, dreptatea, duse dincolo de principii, guvernează conștiințe. În ultimul deceniu a fost, așa zic statisticile, cel mai bun, daca nu chiar cel mai bun jucător din istoria tenisului, dar noi toți știm că ura sa, a celui neiubit și pus pe locul trei, îi subminează soclul de ceară. Asta se reflectă în jocul său spartan, nemilos. Cel de-al “treilea” cel mai mare , însă, număr atins într-o perioadă de criză și durere generale (ce întâmplare!), Djokovici triumfă ca un TGV, dar nu recunoaște când greșește, lovește o arbitră de tușă și este eliminat din turneu, și privește demonic spre un viitor prea personal. “Cel mai fericit om din lume“, însă, a plâns recent pentru că publicul l-a susținut, printre urlete și fluierături, într-un meci în care fusese învins de propriul ego. Cel de-al treilea dintre granzi a plâns, dar lacrimile nu au căzut, încă!

Și totuși, de fiecare dată când făceam câte un pas important spre împlinirea visului meu, mă simțeam de parcă eram legat cu o frânghie de corp și cineva mă trăgea înapoi. Câștigam un turneu, apoi mă prăbușeam inexplicabil în următorul, câștigam spectaculos un meci, ca pe urmă să mă retrag în mijlocul partidei din turul imediat următor.

Aveam abilitățile, talentul și motivația necesare. Aveam disponibilitatea și resursele pentru a încerca orice formă de antrenament fizic și mental cunoscută de om și aveam acces la cei mai buni medici din lume. Dar ceea ce îmi crea probleme era ceva la care nu mă gândisem niciodată. Modul în care mă antrenam și mă pregăteam fizic erau în regulă. Greșit era modul în care mă hrăneam.

(Dieta câștigătoare: Cum m-a ajutat regimul alimentar fără gluten să ajung numărul 1 în ATP, de Novak Djokovic – editura Publica, 2013)

 

Novak Djokovic

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *