Regal Literar

Emil Brumaru, cerşetorul de cafea al Iaşiului

Cerşetorul de cafea” este noul supranume al poetului sexagenar Emil Brumaru, deopotrivă titlul volumului care reuneşte scrisorile trimise, în vara lui 1980, către “stimate domnule Lucian Raicu”. Motivul? ”Ce odihnitor este să scrii unui critic!” este răspunsul imediat. Arhiva epistolară, republicată în 2003 şi 2004 în rubrica săptămânală a României Literare, este un bun prilej de a înţelege legătura de prietenie între doi clasici contemporani. Aşa cum ne-a obişnuit, Brumaru provoacă şi declară dezinhibat ceea ce îi place, îl farmecă sau, dimpotrivă, îl dezgustă. Ironia este la ea acasă, bine temperată, uneori gravă, alteori de substanţă. Scrisul este totul pentru Brumaru, alături de efectele halucinatorii ale cafelei din zorii zilelor ploioase.

Este oare titlul doar o metaforă? Nicidecum. Poetul mărturisea că, înainte de a avea probleme cu tensiunea, obişnuia să bea cafea dimineaţă şi după fiecare masă (”Nu pot renunţa şi la cafeaua de dimineaţă, pentru că fără ea nu mă pot dezmetici, nu pot scrie, nu pot crea, nu am spor, nu pot face nimic”. În cazul lui Brumaru, excesul de cafea nu cauzează sănătăţii, ci ajută la poezia simţirilor aşternute în declaraţiile sale de “uniune” cu scrisul, cu literatura în definitiv (v. capitolul “Eu mă logodesc, mă căsătoresc cu cărţile” şi “Îmi plescăi sufletul ca pe-o limbă-n sosul picant al lecturii”).

Venerabilul cerşetor de cafea de la Dolhasca, cândva un medic de ţară, îşi înşiră amantele literare cu umorul şi farmecul proprii, iar stările sunt în general contradictorii, de la ”eram nebun după Nastasia Filipovna, acum îmi vine să îi dau un şut în cur de câte ori o întâlnesc prin Idiotul”, interogaţii vestimentare intime („”ce chiloţi o fi purtând Nastasia Filipovna?”) şi anacronisme voluntare (”Să procur blugi pentru prăvălioară, da, e o idee! Toate, absolut toate, se vor înghesui să-şi ieie! Dau lovitura, schimb nu faţa, ci fesele tuturor literaturilor! Închipuiţi-vă, pentru o clipă, pe Anna Karenina!“), până la cromatica obsesivă si revelatorie, aproape excitantă, din scrierile lui ”Dosto”: Crimă şi pedeapsă (galben) şi Idiotul (verde).

Desigur că nu lipsesc nici micile ”răfuieli” din tagma scriitoricească: bârfe, prietenii de-o viaţă şi dezamăgiri celebre (”Nu mi-a plăcut niciodată Pillat, singurul poet bun pe care nu l-am citit”). Cu adevărat încântătoare sunt întrebările retorice pe care Brumaru poetul i le adresează lui ”tătucu Freud” psihanalistul, apelând la persoana III singular (”Ce-o fi spus Freud de definiţia asta gramaticală?”, cu referire la ingenuosul distih erotic ”o rochiţă fără tiv se numeşte adjectiv”). În final, disputa este ”tranşată” în notă personală, necenzurat şi extrem de savuros:

”Tătucu Freud mi se pare romantic! Cu câte seriozitate ne vorbește el despre vise, despre interpretările lor etc. Dar cine mai visează acum odăi, casete? Cel puţin eu, visez, de când mă ştiu, fără nicio cenzură, pizde, nu farfurii”.

De neomis, de asemenea, întâlnirile şi discuţiile Dinescu-Brumaru! Epistolele lui Brumaru trebuie văzute ca o addenda confesivă la Opera sa poetică, părăsită în anii ‘90. Un act estetic la fel de important şi conştient, o reverie asumată uman, literar şi metafizic, dincolo de melancolii şi impulsuri fugace:

“Sunt îngrozit! Am patruzeci şi unu de ani şi-ncă nu am scris acele scrisori pe care de mult mă gîndesc să vi le trimit. Ce-am făcut, ce fac?”

”Cu două sute de scrisori mă pot prezenţa în faţa Domnului liniştit. «Ce-ai făcut tu, Brumarule, pe-acolo, pe pămînt?» «Doamne, aş răspunde, am scris trei ani, zilnic, câte o scrisoare domnului Lucian Raicu, două sute s-au pierdut pe drum, două treimi din cele ajunse-s proaste, dar restul, Doamne, restul, etc…”.

Cersetorul de cafea by Emil Brumaru

Brumaru cunoscut de mine, din poezie şi articole, rămâne mereu cuprins de fascinaţie şi uimire ca un puber pentru frumuseţea continuă a lumii, literară şi feminină de cele mai multe ori. Amorurile fanteziste, nematerializate pentru Valeria Seciu, Maia Morgenstern, Gabriela Melinescu din anii tinereţii sale, precum şi cele mai recente în cazul celor Trei Graţii: Mihaela Rădulescu, Cosmina Păsărin şi Jojo – ”nume de o inocenţă parşiv-optimistă”, reprezintă pentru eul brumarian o construcţie literară transfiguratoare şi calmă, ca o alternativă de evadare din cotidian.

Criticul Daniel Cristea Enache sintetizează cel mai bine sentimentul pe care îl transmite Brumaru în ipostaza sa de ”cerşetor”: ”O tristeţe uneori luminoasă, alteori lichidă”, ”un lirism elegiac, o contrapondere la jubilaţia infantilă şi la frenezia sexualizantă adolescentină”, ”cu o margine în psihastenie şi alta în poezie”.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *