Regal Literar

Roxana Gheorghe: Despre întâlniri și alte nefericiri

Întotdeauna ți-am spus că, într-o noapte, voi începe să scriu o carte despre noi doi. Pentru că doar noaptea mă inspiră. Nu am, încă, curajul pentru carte sau poate, încă, nu este timpul să găsesc cuvintele potrivite pentru a descrie perfect această întâlnire, care mi-a schimbat cursul vieții.

Noi alegem întâlnirile sau viața însăși este cea care trage niște sfori, acest joc magic, a cărui logică nu o înțelegem aproape niciodată ? Aș fi putut alege să nu fiu acolo în acea noapte friguroasă, să rămân acasă, să-mi beau ceaiul preferat din cana mea mare și albastră, și să mă uit, pentru a nu știu câta oară, la Strălucirea eternă a minții neprihănite (Eternal Sunshine of the Spotless Mind). Dar am ales să fiu acolo. Sau poate că a fost o forță mai mare decât mine care a ales în locul meu … și dacă nu suntem decât niște bieți slujitori ai unei forțe invizibile, fără măcar să știm asta ? Dar nu regret nimic. Nici noaptea aceea, nici tot ce s-a întâmplat de-atunci, pentru că întâlnirea noastră rămâne una dintre cele mai frumoase din viața mea. Și pentru tine ?

Există întâlniri care nu înseamnă nimic pentru noi și apoi sunt cele care ne fac viețile scrise cu un înainte și după un an, schimbând totul.

Ți-am fost martoră de prea multe ori, dar am simțit din prima clipă că există o legătură foarte puternică între noi. Acest lucru îl simți sau nu. Aceasta este teoria mea ! Poți juca o piesă pe tot parcursul vieții mimând sentimente adevărate, dar asta nu înseamnă că și le ai. Cum viața ne oferă doar câteva șanse să avem acest tip de legătură în timpul scurtei noastre existențe aici ! Dar povestea noastră a fost nefericită de la început, nu ? Deci, de ce Dumnezeu sau viața îngăduie acest tip de întâlnire între două suflete, dacă stelele le sunt potrivnice ? Nu voi înțelege vreodată ! … Vreau doar să-ți arăt că este posibil să găsești pe cineva care să te asculte, dar cu care nu-ți vei împărtăși vreodată viața până la sfârșit ?

În noaptea în care ți-am vorbit despre tot ceea ce simțisem de prea mult timp, aceea a fost noaptea în care am decis că viața este prea scurtă pentru a fi plină de regrete. Nu, nu am vrut nimic … Am citit, am acceptat și am semnat termenii și condițiile acestei povești. În alt univers, ar fi fost altcineva ?

Nu mai am vise prostești, nu mai sunt o fată de 15 ani, văd clar unde suntem și, mai presus de toate, ce suntem, dar uneori încerc să-mi imaginez viața într-un mic apartament parizian, între două pahare de vin și grămezile noastre de cărți, cu certurile noastre aprinse, având întotdeauna la bază un motiv atât de firav … Aș putea, poate, să încep să scriu romanul nostru și mi-ai putea răspunde cu altul. Am fi un Eliade modern și un Maitreyi modern, deoarece poveștile nefericite sunt întotdeauna la fel. Cine ar fi citit cel mai mult ? Tu ? Eu ? În orice caz, între noi nu a existat niciodată o competiție … fiecare cu scrisul său, fiecare cu propriul curaj în viață, fiecare cu felul său de a înțelege iubirea.

Ce va rămâne după noi când luminile din viața noastră se vor stinge, una după alta ? Te vei gândi, în ultimele clipe ale vieții tale, și la mine ? Scrisorile noastre nici măcar nu vor fi citite, precum cele ale lui Camus și Casares, dar vor rămâne închise până la moarte și, ulterior, în aceste două lumi paralele, atât de bine ascunse. Și atunci, de ce ne-am întâlnit ?

Versiunea în original, în limba franceză, aici

 

Roxana. Gheorghe, după tată. Și Elena, după nașa de botez. M-am născut într-o zi de 13 mai. Duminica. Mai e, până în ziua de azi, luna mea preferată. Nu pentru că atunci m-aș fi născut eu, ci pentru că atunci pare că natura își trăiește viața la cea mai mare intensitate. La fel și cireșele de care mi-a povestit mama că le mânca atunci când am decis că e cazul să apar în viața părinților mei, mai devreme decât prevăzuse medicul. Căci mi-a plăcut mereu să cred că nu destinul a ales pentru mine, ci eu am ales destinul, începând cu ziua numărul 1. Mi-am petrecut 19 ani din viață în acel oraș, mare odată, uitat acum de istoria contemporană, numit Brăila. Aici e locul unde am descoperit lectura. Îmi aduc și acum aminte prima carte luată oficial de la biblioteca mică din cartierul deloc faimos în care mi-am petrecut copilăria…Bambi! Nu îmi mai aduc aminte cum arăta bibliotecara, știu că mi-a zâmbit, dar îmi amintesc și acum de fascinația acelui loc. Așa cum biblioteca de la Școala Nr 22 pe care am urmat-o până în clasa a III-a mi se părea… enormă!

Deși mă despart acum mai bine de 10 ani și 200 de km de orașul de pe malul Dunării, Brăila va rămâne pentru totdeauna locul anilor de școală, a plimbărilor interminabile pe Bulevard și pe faleză, a sâmbetelor petrecute la teatrul de păpuși și, mai târziu, pe scaunele roșii de pluș de la Maria Filotti, a declarațiilor de dragoste eternă în foișorul din Grădina Mare și a cărților împrumutate de la Biblioteca de Copii de lângă Hotelul Traian, etern fascinantă față de biblioteca pentru adulți, pentru pictura de pe tavan și scara interioară rotundă. După patru ani ca CNNB-istă la ceea ce e numit până azi ‘cel mai bun liceu din oraș’, continuând peste ani, tradiția de familie (acolo studiase și bunicul meu, căruia pare că i-am moștenit nu doar pasiunea pentru lectură, dar și caracterul), am ales (sau alții au ales pentru mine, dar să lăsăm trecutului ce e al trecutului) Facultatea de Litere din Brașov, secția română-franceză, pentru că nu am visat niciodată să ajung profesoară de română, dar statul român m-a obligat inevitabil să studiez 3 ani ceva ce nu aș fi vrut. Mi-am concentrat, totuși, atenția pe partea de limba franceză și anii au trecut chiar mai repede decât m-aș fi așteptat. În anul trei de facultate mi-am dat seama că visurile mele de Heidi – Fetița munților ce cutreiera toate crestele în weekend s-au concretizat în trei drumuri pe Tâmpa și tot atâtea pe drumul vechi către poiană, și mult mai multe între triunghiul bermudelor al studenției mele… cămin-facultate-bibliotecă, printre pagini trase la xeroxul ăla ieftin de pe Republicii și căni pline de 3 în 1.

După facultate, am decis să îi înfrunt pe ai mei, ca o fiică etern nerecunoscătoare și m-am mutat la București, unde visasem de când citisem Cișmigiu & Comp, că o să îmi petrec pauzele dintre cursuri plimbându-mă pe aleile din Cișmigiu cu un covrig în mână. Numai că rebeliunea se plătește mereu în viață, așa că am alergat, cu un covrig în mână, între cursurile de la masterul francofon de la FJSC și primul meu job de adult de la Webhelp, încurcând întotdeauna și ieșirile de metrou de la Victoriei, lucru rămas neschimbat până în ziua de azi. Ai mei mi-au zis mereu că sunt o încăpățânată și că mă întind mai mult decât îmi permite plapuma, așa că m-am întins până când Guvernul Francez mi-a oferit o bursă de studiu în anul 2018 la Lyon, după ce mă refuzase patru ani la rând. Am mers mereu pe premisa… până la 30 de ani, s-or plictisi într-o zi de aplicația mea anuală. Iar în 2018, chiar se pare că s-au plictisit.

Nu-mi place să vorbesc despre mine însămi, chiar deloc, prefer să îi las pe alții să mă caracterizeze așa cum cred și așa cum mă văd. Mie îmi place doar să trăiesc viața asta așa cum consider eu că e bine, cu toată încăpățânarea și determinarea de care zice-se că aș da dovadă. Mi-a zis o prietenă că îmi admiră combinația asta de sensibilitate și tărie de caracter. Nu știu ce să zic. Cred că așa m-am născut. Nu suport oamenii ipocriți. Nici falsitatea. Mi se spune adesea că sufăr de lipsă de diplomație, căci oamenii s-au săturat să audă adevărul și numai adevărul. Într-o zi o să dispar și eu, ca noi toți. Mi-ar plăcea, dacă e adevărat, să îmi defileze toată viața prin fața ochilor și să nu-mi fie rușine de ceea ce văd. Să adorm cu un zâmbet pe față pentru toată aventura asta numită viață care mi-a fost oferită în dar de divinitate. 

În exercitarea poeziei e ceva care se poate învăţa şi ceva ce nu se poate învăţa. Aripa o ai sau nu o ai. Poţi să zbori sau să nu zbori cu ea. Depinde de aer, de înălţime, de alizeu sau de crivăţ. Rare păsările zburând pe ploaie şi încă şi mai rare cele care zboară noaptea. (…)  Întrebarea fundamentală a filosofiei nu este aceea dacă viaţa merită să fie trăită. Filosofia nu este făcută pentru morţi. Ea nu are nici un fel de întrebare fundamentală. Soclul ei este un răcnet de spaimă în faţa morţii.

― Nichita Stănescu, „Fiziologia poeziei”

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *