Prof.univ.dr, Ștefan-Lucian Mureşanu, antropolog, etnolog, romancier, poet și eseist, Universitatea ”Hyperion” din București, director al Departamentului de Litere și Limbi Străine al Facultății de Științe Sociale, Umaniste și ale Naturii, doctor în filologie, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” Bucureşti al Academiei Române.
MI-E DOR DE VOI…
În mâini am prins tabloul în care voi, cândva, erați
Fiinduri, ai mei părinți urcați la Cer
De unde-n fiecare zi-mi priviți ce sunt,
Cât sunt și câtă vreme voi mai fi egou.
Vă simt, de atunci, din ceasul când
Cu ochii-nchiși mi-ați strâns în mâna tremurândă
Tot ce aveam mai drag, ființa voastră
Și v-ați dus…, e-atât de mult de când plecați
Dorul vi-l duc și lăcrimez la fiecare
Pomenire a voastră, în cuget așteptând
Pe altar, numele vostru rostit să fie
De cei ce-n taină ruga o înalță,
Și simt în vene cum sângele îmi fierbe,
Simt tată, simt mamă cu brațele cum mă cuprindeți
Și fruntea-n nevăzut mi-o sărutați.
Am plâns de ună zi, părinții mei
Și tot nu înțeleg că-n lumea aceasta
Puțini sunt oameni și multe nevoințe,
Împins am fost, dar n-am căzut
Căci îngerii de brațe m-au ținut,
Am suspinat adânc, am lăcrimat pe-ascuns,
Și singura ce mi-a fost zid
În calea lumii ce a vrut
În gol să mă răstoarne,
A fost doar ea, soția mea, și-am plâns,
Și acum cuget de tot ce-a fost,
Stau drept, ea este lângă mine
Și îngerii ne țin mai drepți,
Încrezători în viața ce se înclină
Declinului și sorții pe care unii
Veniți din hăuri vor să-ntroneze răul,
Dar cad în întuneric
Și lumea-n beznă își duce traiul zilei,
Și plâng bătrânii ce spre moarte-s duși,
Copiii-s instrumente de favoruri
Și norii grei se lasă și înghit Pământul,
Umbre sunteți cei ce în întuneric
Viață ați dat nevoilor trufașe.
Greșeli genetice, fiinduri înhumate,
Scursuri din putregaiuri, minți doborâte,
Lehamite îmi este să gândesc…
Contemporani îmi sunteți,
Căderi la inimă-negrite?
Cum ați sosit, așa-ntr-o clipă
Vă veți scoate păianjenii din ochi
Și veți pleca cu ei
În Iadul din care ați venit.
Îmi plânge-n suferință ziua
Ce nu e zi, e groază înnegrită
În inimile în care sângele se-ncheagă
Și gurile le rumegă doar vorbe,
Au chip de lilieci
Și se întorc, și zboară, pocnind
În oamenii ce-nfiorați se-ascund,
Cad oamenii,
Doar cei din lume se sprijină pe timp
Și se înghesuie să-și schimbe-nfățișarea
Și-n piele acele străpung,
E noapte și în întuneric colți galbeni
Umeziți cu sânge tânjesc
La tot ce-i omenesc,
Se-nalță eul, spre Univers lumină
E Calea ce se-arată omului în lacrimi
Și-mi caut ce este-al meu
E-n inima și-n sufletul etern
Primit ca dar de locuire-n lume ca om
Nu ca hienă cu putregai hrănită.
Îmi vreau soția și copiii mei,
Îmi vreau lumina și liniștea din casa
Pe care ne-am dorit-o,
Îmi vreau și iarba, și florile și pomii-n pârg,
Îmi vreau zăpada cu derdeluș
Din vârful căruia cu sănia alunecam
Râzând și chicotind,
Părinții mei, vă vreau, dorința aceasta
E dorul cu suspin, e plânsul despărțirii,
Vreau ca din nou să fiu om pașnic,
Nu vreau să rătăcesc în bezna pe care unii,
Ce dumnezei se cred,
Ne tot împing, spunând că e lumină
Și mulți din lume pășesc în noaptea
Ce le distruge lent ființa,
Și-s drumuri ce se deschid fără sfârșit
Și cade lumea și omul e-ngrozit.
Eu stau și-aștept lumina
Cu toți cei ce-și doresc
În om să aibă alinarea,
E taină, e suspin, e dor de viață,
Și duși ai mei demult
Se-ntorc și mâinile-și întind
Spre fiul lor ce-așteaptă alinarea
Din timp în timp.
Mă reazem de o clipă și mă rog
Ca timpul să răstoarne neajunsul
Acestor forme ce-n declin ne duc,
Speranța este totul,
Aștept și resemnat mă-nclin
Ca din iubire o naștere-a luminii
Să-nceapă-n noua zi
Venirea începutului ce din sfârșit întunecat
Din lume oamenii s-au ridicat,
Lacrimi amare și-au șters și-acum zâmbesc
Sunt zorii ce deschid un Univers,
A împlinirii și a dorinței de-a trăi
Mai vii, mai fericiți
Unde-s părinți, copii, bunici.
Eu la mormântul vostru-mi plec
Fruntea ce mi-o lipesc de cripta
Sub care dormiți, tatăl și mama mea,
Și plâng de-amarul zilelor ce sunt,
Tăcut și resemnat mă-nchin,
Mă rog și cuget în tristețea mea.
Aștept, doar timpul este năzuit,
Pășesc și merg pe Calea speranței
Că-ntr-o zi lumina Celui ce stăpânește
Și viața, și ce-i frumos și adevărat viu
Va aduce pacea-n inimi și iubirea
Va fi ca spor al împlinirii,
Speranța nu a încetat!
EU DINCOLO ȘI TU AICI
Prin tine-mi trec atâtea gânduri
Și cugetări,
Mărturisiri de-adânc și sincer
Dar al nemuririi faptei,
Când întâlniți, c-a fost al clipei
Ce-ntr-un timp eu ție îți eram
Sortit,
Tu mie, dar al vieții, dat să-mi fii,
Și amândoi, fiinduri pământene,
Din lut în lut legatu-ne-am să fim
Ce din iubire Rai se naște
Când știi să prețuiești ce-ți este dăruit
E dăruirea-n cosmosul
Ce-n ziuă ne luminează
Și-n noaptea care cade
Și-n care plămădirea dă gestului
Iubire,
Se nasc și vin în fire, crescând
Se-nalță-n lume,
O lume ce se pierde, se-adună se răsfiră
Cade în legănare,
Respiră, pierde gândul,
Și lumea se afundă, pierzând
Sămânța vie,
N-o seamănă cum datu-i
Din om în om,
O risipește-aievea pe câmpul desfrânării
Neroditoare-și pierde menirea
Care-i este
Ființării în ființă
Sporirii-n snopul mărturisit
Al vieții și al tainei de a ști
Că omul e menirea,
E dăltuirea-n timp
A chipului iubirii
A Celui care a zidit
Și munți și codri cu râuri repezi
Reci ca floarea ce din gheață
De prin câmpii s-adună
Și roua strânsă-n cupa florii
Ce-n dimineața de vară râde-n soare,
E taină a luminii ce din lumină vine
Și-n flori și-n iarba care se întinde
Peste luncă ca un covor,
Mătase ce sporește în lumină
Hrănind și odihnind ce-i viu,
Și-atunci, cum nu e taină
Tot ce se naște din zori și până-n noapte
Tot ce din viu creează
Și naște tot ce-i viu.
În noapte-am plămădit
Iubita mea,
În zorii altor zile-mi scâncea în brațe
Firea ca un fiind dorit,
Era al nostru darul iubirii
Și-amândoi, uniți cu el în brațe
Pluteam și purtam taina
A ceea ce din noapte se naște
Pentru a fi o plămădire-a firii,
Iubire din iubire,
M-am tot gândit iubito,
Fiindul plămădit
Din viu se naște-n lume
O rază ce străluce
Spre cele din înalt
Și cad lumini din cerul
Ce în lumină
Veghează tânăr omul
Pornit pe drum de piatră
Și caută cărarea,
El calea-i luminează
De-o vede la timp omul
Pe ea pasu-i ca zbor
Privirea-i îndreptată
Spre Om,
Mă plec ascult Cuvântul
La piept îmi strâng ființa
Și scâncetul de viață
Îi dă senin
Și boarea îi mângâie obrajii
Zâmbește și privirea-i
O încântare
Și mâna își ridică
Și inima mea bate
Cine sunt eu, mă simt
Iubit și crezul
În suflet îmi dă `nălțare
Și cuget, lacrimile de iubire
Sunt mulțumire
Ție, creat fiind
În brațe cuprind ce-am plămădit
În pântecul iubirii,
Tu, eu, iubito,
Creații spre lumină
Îngenunchez
Și mulțumesc luminii
Că pot vedea iubirea
Ce-o pot avea la pieptu-mi
Mă-nclin în fața ta,
Iubito,
Întregul suntem noi,
Copila doar fărâma
Creată în ființa
Ce își va-ntinde aripi
Spre largul Univers,
Ne-ntoarcem
Acolo unde-i seva,
Sămânța din strămoși.
CUGET ÎN TOAMNA VIEȚII
Și toamna-n noapte plânge
Și norii cern, și lacrimi,
Stropi grei se-așază
Pe frunzele-arămii,
Pe bancă, sub castanul
Din parcul cu alei
Aștept,
Și viața-mi trece,
E toamnă, e timpu-n care
În noapte se aud
Doar șoapte,
Trei crizanteme mă privesc,
Petalele-s în lacrimi
Aștept și nu mai vine
Ce-a care-a fost nu este
Și vreau să mă ridic,
Pe bancă-s frunze arămii
Căzute și sunt ude
Și stropi de ploaie
Îmi răcesc pe trup
Și haina-i grea
Aș vrea să plec
Nu-i lume-n parc
Dar șoapte se aud
Și străluciri de ochi ascunși,
Și mă privesc,
Mă iscodesc,
Și lacrimile-mi curg,
E toamnă, e târziu acum
Să pot chema din vremi
Ce-a fost, iubire…
De mână ne țineam
Și ne priveam iubind
Și flori, și zâmbet de pe buze
Și ne striveam în amintiri
Sărutul fericire.
A fost, tu toamnă ai venit
Să-mi porți în cuget amintiri,
E-atât de greu, iubita mea
Să vin în parc, pășind
Pe același drum
Ce într-un timp
Ne aducea pe amândoi
Pe banca aceasta rece
Și ochii i-am închis,
Ești lângă mine
Îți simt căldura mâinii
Și părul tău
Miros de toamnă
Mă prinde-n amintiri,
E dorul ce mă înfierbântă
La împlinire în amor,
Cuvinte nu-s,
În noapte-s adieri
Și vântu-mi mângâie obrazul
Și ploaia îmi udă genele
Și stropii curg,
Se-amestecă cu lacrimi,
Iubito unde ești?
Și m-ai lăsat ca-n noapte
Să tângui,
Aștept ca pașii tăi
Să îi aud, cărarea
Parfumul tău, iubito
Împrăștie, castanii
Apleacă a lor coroane
Și arămiu de toamnă
Se-așterne și vântul când adie
Desprinde frunza coaptă
Și lin plutește
Și pe trotuar se așază,
Se sfarmă sub tălpile grăbite.
A fost o frunză verde,
În toamnă, arămie
Și vântul a desprins-o.
Și singură plutește
Se lasă-n voia sorții
Se-ntoarce tot acolo
De unde rodul sacru
Al arborelui falnic s-a împlinit.
Of, Doamne,
Ne-ntoarcem de-unde fiindul
Din lume pleacă-n lumea
Din care a venit.
Aștept iubito clipa
Să ne-ntâlnim din nou
Și toamna asta rece
Îmi poartă pașii triști
Cărarea-i tristă-n noapte
Eu trec, privesc și banca
Pe care odată-n timp
Primi-va alte fiinduri
Iubiri,
Și alte toamne-n noapte veni-vor,
Iar eu voi fi departe.
DE CE SUNT EU?
Amurgul curge-n lacrimi
Și taie orizontul.
Se-nalță către ceruri
Un alb strălucitor
Ce din adâncuri urcă
Prin straturi de argilă
Și prinde-n jocu-i umbre
Și tresăltări de spaimă.
Acolo e și viață
Și scâncet în adânc
Când rocile din oase
Frământă tot trecutul
Se leagă-n clei teluric
Ceea ce-a fost și este,
Se-nalță și pornește
Spre ziua ce-a să vină
Din rădăcini adânci
E viață,
Viață-i plopul ce se ridică
Întoarce a sa coroană
Și verdele-i în soare
Străluce, se dezmiardă
E umbră, e răcoare
Și vântu-adie
Și boarea ce cuprinde
Și zarea și Universul
În mângâieri,
Iubire
E soața vieții mele
Ce-n brațe-mi gingaș cade,
E ziua-n care lumea
S-a luminat prin oameni
Și oamenii creează,
Se luptă-n viața care
Lumina-i părăsește,
În umbră nu-s creații
Sunt creaturi ai lumii
O lume inventată
Inconștientă-n soartă
Căci crede,
Ceea ce crede lumea-i
Sodoma și Gomora
Este sfârșitul ce din tălăngi
În toaca sorții crapă
Hai să pornim, iubito
Aici nu este locul nostru
Vreau oameni,
Vreau zâmbetul să nu distrugă
Aleasa iubire de a fi,
Să ne iubim copiii
Să-i ridicăm spre soare
Căci spre lumină omul
Se-ndreaptă
Și creează
Și visul împlinirii
Iubirii
Sunt doar ei,
Cei ce te țin de mână
Și încrezători pornesc
Pas lângă pas cu tine,
Ești mândru, tatăl lor
Și mândri-s cei
Ce din Înalt privesc
Creația-i lumina
Lumina este Calea,
Pășește-ncrezător
Iubește.
Iubito vino-n brațe-mi
Lasă-ți pe umărul ce-l am
Creat din poarta vieții
Fruntea-ți cea cu sudoare
Ai tot muncit, iubito
Și călăuză-n viață mi-ai fost
Îmi ești, iubito
Și-n zile-nfrigurate
În brațe tu mi-ai stat
În inimă-mi ți-e locul
Femeia vieții mele,
Mi-ai dăruit iubirea
Și-n dragoste mi-ai plămădit
Fruct vieții
Am dăruit că din iubire
Din pântecul în care ai sădit
Și viață, și iubire,
Și tandrețe
Te-ai dăruit iubito,
Și darul ți-a fost împlinit.
Cine sunt eu, m-am întrebat
Și mă întreb,
Prinzându-mi tâmplele
În mâinile trecute
Cu care în zi am rânduit
O casă a iubirii noastre
Și-n noapte trupul tău
Strâns lângă trupul meu
Ne-am dăruit iubirii.
Cine sunt eu?
Fiindul frământat din aluatul
Pământului ce geme
Și mulți se fac că nu-l aud,
Din el ne ridicăm spre soare,
Lumină din lumină-n viață
El, Cel de Sus,
Încă ne mai răsfață.
De ce sunt eu
Cel plămădit în pântecul
Femeii
Ce mi-a fost mamă
Din rodul tatălui, perechea
Ce-n iubire
M-a dăruit luminii
Lumina mi-a fost viață
Și sunt încă-n lumină
Cuget adânc, iubito,
Greșelile sunt multe
Și multă bunătate
Din Univers coboară,
Mă-ncumet și scriu iară
Poet sau ce sunt eu,
Un creator de versuri
De rânduri dăruite
Acelora ce-n timpul
Pe care-l au, citind,
Se-ntreabă:
Cine-i acesta
Ce întrebarea-o face
Să fie doar iubire?
Să nu uităm că-n viață
Iubirea dăruiește
Tot binele luminii
Și calea ne-o deschide
Spre darul de-a fi om.