Regal Literar

Ibrăileanu și căile divergente ale primei modernități românești

Autor: acad. Răzvan Theodorescu

Garabet Ibrăileanu (1871–1936)

La un veac și jumătate de la nașterea lui Garabet Ibrăileanu – socotit îndeobște drept unul dintre marii critici și istorici literari ai României –abordarea mea țintește mai curând calitatea eminentă de istoric al culturii și de sociolog literar a întemeietorului Vieții românești și a iubitorului de Moldovă, pe care întreaga sa biografie a traversat-o, de la Târgu Frumos și Roman, la Bârlad și Iași și tocmai de aceea, poate, creator de regionalism literar, cum l-a socotit genialul său detractor Nicolae Iorga.

Într-un timp și un loc unde specificul moldovenesc devenea o preocupare pe care profesorul de istorie literară al Universității ieșene a dus-o la cea mai clară definire, un grup de intelectuali, precum Xenopol, Caudella, Longinescu, Stahi, Musicescu, A.C. Cuza, Hogaș și Petre Rășcanu, profesor de istorie universală, alcătuiau (1900) un memoriu privitor la păstrarea întregimei culturale a Iașului, după ce încercaseră să schițeze o fizionomie culturală a Moldovei – opusă unei Muntenii cu care abia se unise politic și administrativ – Alecsandri și Alecu Russo, dar mai ales Eminescu. În 1908/1909, Spiritul critic în cultura românească al lui Ibrăileanu sintetiza o stare de spirit și o atitudine teoretică în care conceptul de imitație și de împrumut aveau locul lor de primplan afirmat fără inhibiții: „poporul român n-a avut norocul și onoarea să contribuie la formarea civilizației europene”, „românii care n-au creat aproape nimic, au împrumutat aproape totul”, scrie criticul care, la acel ceas, nu avea cum să cunoască nuanțat faciesul ortodoxiei noastre latine, parte constitutivă a culturii Europei răsăritene. Adept al nevoii de occidentalizare a țării sale, Ibrăileanu merge pe firul evoluției noastre cu ochii ațintiți într-o singură direcție: „Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările române; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române”.

Cultura apuseană, în accepția autorului, cea a sașilor luterani și mai ales cea a Poloniei nobiliare – „Polonia devine pentru Moldova ceea ceazi e Franța pentru România” – precizează el cu o intuiție remarcabilă, chiar dacă nu vede partea de Occident din Evul Mediu românesc și chiar dacă nu știe accesul la Apusul renascentist și baroc prin filiera levantină, orbit fiind de „invazia înăbușitoare a grecismului”. „Studii rămân de făcut” – nota chiar Ibrăileanu –, conștient de nevoia aprofundării propriilor sale teze, „documentația cărții e insuficientă”, adăuga peste ani George Călinescu, și este limpede că astăzi recursul la alte discipline, ținând de istoria culturii – zona artelor vizuale, a arhitecturii, a lecturii –, ne poate confirma cu asupră de măsură principala teză a lui Ibrăileanu.
În esență, aceasta sună în felul următor și vizează binomul moldo-muntean: „Muntenia, în acest veac – vorbind până la 1880 – se caracterizează prin lupta revoluționară împotriva vechiului regim și prin inferioritatea culturii. Muntenia reprezintă – s-ar putea zice, voința și sentimentul, pe când Moldova mai cu seamă inteligența. Muntenia face o operă mai utilitară; ea își cheltuiește energia în lupta pentru schimbarea ordinii sociale, caută să transplanteze din Apus formele noui. Moldova face o operă mai de lux, ea caută să adapteze la noi formele cugetării apusene. De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptiști, în Moldova, o legiune de spirite critice și de literatori”. Combătut imediat de Iorga care recurge la fondul tracic și roman al românilor, minimalizează aportul polonez și nu vede rolul unor moldovenisme, amintind profesorului ieșean că Muntenia i-a dat pe Bălcescu, Cârlova și Grigore Alexandrescu, iar Ardealul pe Bărnuțiu, Barițiu și Cipariu, replica prelungitoare a punctului de vedere al lui Ibrăileanu a venit tocmai de la rivalul său intelectual din cenaclul Sburătorul, care nu doar în chestiunea imitației este pe aceeași poziție cu criticul de la Viața românească: în Istoria civilizației române moderne din 1924–1926, Eugen Lovinescu, studiind încercările instituționale din 1821 și 1839, ca și desfășurarea Revoluției de la 1848, recunoștea spiritul revoluționar al munteniei și spiritul inhibitiv al moldovei, concluzionând „liberalismul muntean și criticismul moldovenesc trebuie… privite și prin prisma psihologiei etnice”. Pe urmele a doi mari critici și istorici literari să mi se îngăduie excursul istoric propriu-zis. Logica istorică a deosebirilor și a separării celor două țări românești a fost deja schițată de P.P. Panaitescu într-un text cunoscut privitor la dualismul politic românesc, publicat cu mai bine de opt decenii în urmă și parțial reluat, cu observații de istorie economică și de geografie istorică.

Continuare în revista ACADEMICA, nr. 6-7 (iunie-iulie), pag. 37 – 40, 2021 (click aici pentru varianta online PDF).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *