Autor: Cleopatra Luca
Ov. S. Crohmălniceanu este cunoscut drept critic, istoric literar, prozator și jurnalist. Numele pe care-l aducem în atenția cititorilor revistei Independența Română – Independența prin Cultură este pseudonimul lui Moise Cohn, fiul lui Lazăr Cohn și al Esterei ( n. Leibovici ), funcționari. La timpul potrivit, s-a căsătorit cu nepoata lingvistulu Heimann Hariton Tiktin. A urmat, în mod normal, școala primară și Liceul „Vasile Alecsandri” la Galați (1931 – 1939); studii superioare la Politehnica din București (1939 – 1940), întrerupte; după 1944, reia cursurile, obținând diploma de inginer constructor (1947). A debutat în publicistică în Ecoul, cu un medalion critic dedicat lui Vachel Lindsay (1944). A participat în calitate de redactor la Contemporanul (1947 – 1951), la Editura Didactică și Pedagogică (1951 – 1953), la Viața Românească (1953 – 1962; redactor-șef între 1956 și 1962); redactor-șef adjunct la Gazeta literară (1963 – 1966). A fost profesor la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București până la pensionare. Între 1944 și 1965, colaborează cu eseuri, recenzii, comentarii de actualitate la Lumea, Orizont, Contemporanul, Viața Românească, Gazeta literară, Luceafărul etc.
O parte din cronicile publicate acum este adunată în volumul „Cronici și articole” (1953) și „Cronici literare” (1957). Specialist în literatura română din perioada interbelică, Ov. S. Crohmălniceanu a avut o contribuție majoră în rezolvarea pozitivă a unor probleme ale moștenirii literare, prin monografiile consacrate lui Liviu Rebreanu, (1954), Tudor Arghezi (1960), Lucian Blaga (1963) și pe această linie se înscrie și cursul său de „Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale” (1964). După 1965, Crohmălniceanu s-a dedicat, pentru o vreme, aproape în exclusivitate, studiilor de istorie literară prin „Literatura română între cele două războaie mondiale” (I – III, 1967 – 1975) și „Literatura română și expresionismul” (1971; Premiul Uniunii Scriitorilor). Sub raportul concepției critice, Crohmălniceanu a evoluat în direcția unui pluralism al metodelor, ilustrativ în acest sens fiind îndeosebi volumul „Cinci prozatori în cinci feluri de lectură” (1984). În deceniul al nouălea, criticul își leagă numele de afirmarea unei generații de prozatori (optzeciștii), ale cărei începuturi le patronează în cadrul cenaclului studențesc „Junimea” și în numele căreia poartă o susținută campanie, prin cronici, și comentarii critice, multe din ele adunate ulterior în volumul „Al doilea suflu” (1989). O altă culegere de cronici și comentarii de actualitate, „Pâinea noastră cea de toate zilele” (1981), este răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Tot în deceniul al nouălea, Crohmălniceanu își face debutul ca prozator, cu volumul de povestiri SF, „Istorii insolite” (1980) obținând Premiul Asociației Scriitorilor din București, urmat de o nouă culegere, „Alte istorii insolite” (1986).
În încercările lui literare, Crohmălniceanu pleacă de la convingerea că „specificul literaturii științifico-fantastice rezidă într-o logicizare sistematică a imaginației”. A alcătuit și a tradus, în colaborare cu Ion Caraion, „Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi” (I – III, 1974- 1976). Ov. S. Crohmălniceanu rămâne unul dintre cei mai importanți critici români de după război.
„Literatura română între cele două războaie mondiale” (I – III, 1967 – 1975) este una din cele mai impunătoare lucrări de sinteză produse de critica românească a celei de a doua perioade a secolului al XXlea. Acad. Eugen Simion apreciază în „Scriitori români de azi, III” a fi: „o operă impunătoare, serioasă, demnă de încredere, cu un sistem unitar de analiză și cu multe interpretări originale. El a avut ambiția să citească integral o epocă și să dea o imagine coerentă a ei. A realizat acest lucru printr-un efort colosal. (…) Discursul lui lasă impresia de masivitate și soliditate”.Sub raportul tezelor generale, studiul lui Crohmălniceanu acceptă și preia viziunea lovinesciană asupra epocii. În introducerea lucrării, autorul definește perioada literară interbelică în primul rând printr-o „preocupare accentuată pentru europeism”. E vorba de aceeași sincronizare cu literatura occidentală ca în concepția criticului și istoricului literar Eugen Lovinescu. Acesta a emis conceptul cu o jumătate de secol mai înainte. De inspirație lovinesciană sunt și tezele referitoare la direcția principală de dezvoltare, specifică fiecărui gen în parte. În „Considerațiile generale” ce prefațează secțiunea închinată prozei, Crohmălniceanu apreciază, în spirit lovinescian, că romanul românesc urmează, în această epocă, o linie de evoluție către obiectivitate și citadinism. Volumul al doilea al lucrării – ce se ocupă de evoluția poeziei lirice – rămâne secțiunea în care autorul izbutește să se îndepărteze cel mai mult de Eugen Lovinescu, apreciind în „Considerații generale” că în perioada dintre cele două războaie poate fi observat un proces de esențializare a lirismului, teză pusă apoi în circulație și de Nicolae Manolescu și de alți critici mai noi.În privința creației dramatice, Crohmălniceanu surprinde un fenomen mai curând de stagnare: „Teatrul românesc nu se arată deschis în perioada interbelică aproape la nicio înnoire profundă de expresie”.
Continuare pe Independența Română (nr. 70, iulie-august, 2021)