Sunteți Președintele Academiei Române, forul suprem al elitismului românesc. Care sunt principalele obiective ale acestui for pentru viitorul imediat?
În lumea contemporană, elitele sunt de mai multe feluri, deși, uneori, se abuzează de termenul de elită. Academia Română este forul suprem de consacrare a elitei intelectuale, creatoare de valori științifice, artistice, culturale în general.
Cu alte cuvinte, Academia consacră valorile, adică le oferă cea mai înaltă recunoaștere, le încurajează să continue, le promovează ca modele de urmat și le prețuiește, îndemnând societatea să facă la fel. „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaște și îi stimează pe aceștia” (Friedrich Nietzsche).
În al doilea rând, Academia susține cercetarea și creația intelectuală de vârf, prin cele circa 70 de institute și centre de specialitate pe care le are. Un obiectiv general este acela de susținere a culturii românești în ansamblu și de elaborare a strategiei de dezvoltare a României pe toate planurile, în cadrul Uniunii Europene și în schimbul internațional de valori.
Observăm o obișnuință în a clama cunoștința unui subiect prin informațiile lapidare, primare, obținute facil și absența unei practici în a aprofunda și a diversifica sursa lor, concomitent cu o analiză a informațiilor pe care le avem la dispoziție. Cum putem depăși această superficialitate?
Astăzi, datorită tehnologiei avansate a informației, accesul la cunoștințe este foarte ușor, ceea ce i-a determinat pe mulți amatori, fără studii aprofundate într-un anumit domeniu, să se considere experți în acel domeniu. Este drept că uneori – foarte rar – anumiți amatori de geniu au făcut descoperiri remarcabile în arheologie și chiar în istorie, dar este vorba despre amatori de geniu.
La noi, azi, oricine iubește, de exemplu, istoria se simte dator să scrie cărți de istorie și să scoată la iveală „adevărul”, care înseamnă elucubrații, invenții, judecăți eronate și hazardate. Ce se poate face? Trebuie să se reașeze pe piedestalul său cultul pentru specialitate, respectul pentru meserie, pentru erudiție și acribie, pentru cunoașterea aprofundată a izvoarelor în formele și în limbile lor originare.
Nu oricine poate să fie, peste noapte, cunoscător al unei materii, al unei discipline, al unei teme. Cum ați privi ideea ca un istoric pasionat de medicină și care cunoaște bine istoria medicinei să se apuce de mâine să trateze oameni ori să scrie tratate de chirurgie? Iar reinstaurarea încrederii în expertiza specialiștilor se poate face prin statutul superior al educației, prin reașezarea educației generale și speciale la locul său în societate. În plus, editurile nu ar trebui lăsate să publice lucrări decât în urma referatelor specialiștilor și nu în urma plății unor sume de bani. Încrederea în cuvântul scris s-a deteriorat tocmai din pricina unor astfel de procedee veroase, neprincipiale, superficiale.
Manifestările științifice autentice și cercetarea sunt apreciate mai puțin, în detrimentul informațiilor facile obținute prin intermediul internetului. Putem spune că adevărul este dat de primul răspuns la o simplă căutare pe Google?
Primul lucru pe care-l învățau studenții odinioară – deoarece calitatea de student presupunea și deprinderea tehnicilor de cercetare – era verificarea datelor.
Ni se spunea că informația venită dintr-o singură sursă devine nulă dacă nu este confirmată și pe alte căi.
Căutam, de aceea, în dicționare, enciclopedii, sinteze, articole de specialitate, monografii, culegeri de izvoare etc., până când ne convingeam de un adevăr, relativ, firește, dar adevăr. Respectul pentru cuvântul nostru dat publicității, fie și pe Facebook, trebuie să rămână nealterat.
Romanii ziceau că „vorba zboară, scripta rămâne” (Verba volant, scripta manent), adică atrăgeau atenția că – vorba cronicarului – noi dăm seamă de toate ale noastre câte le scriem. Informațiile luate prin Google sunt vulnerabile, perisabile și subiective, de aceea este nevoie de multă grijă.
Garanția adevărului era dată odinioară de un nume mare de autor verificat, de o editură bună, de universitatea renumită pe care o urmase acel autor, de calitatea referenților științifici etc. Ce a mai rămas azi din toate acestea? Mai nimic! De aceea trebuie să ne întoarcem la vechile „unelte” de verificare, să reinstaurăm metodele de autentificare a informației și responsabilitatea autorilor pentru ceea ce scriu.
Sunteți un profesor cu experiență și aș dori să abordăm un subiect constant al agendei publice: calitatea învățământului românesc. Extrem de mulți „specialiști” afirmă imobilitatea și calitatea scăzută a învățământului, dar tot mai mulți elevi români sunt acceptați pentru meritele lor la universități din străinătate. De asemenea, mulți străini continuă să studieze în România. Nu este cumva acesta un paradox?
Noi, românii, ne-am obișnuit demult să ne autoflagelăm, să ne biciuim singuri, să ne prezentăm mai răi decât suntem. Pe de altă parte, regimul comunist a vrut să lase impresia unei societăți românești imaculate, aflate în plină glorie, pe care toți trebuiau să o laude. Lauda asta deșănțată și interzicerea oricărei critici i-au scârbit pe oameni, le-au diminuat încrederea în autorități, i-au făcut sceptici.
După căderea comunismului – când „s-a dat liber la critică”, vorba unui profesor de-al meu – s-au trezit toți viteji, vajnici și curajoși. Nici învățământul nu a scăpat de virulența lor. Sigur, lucrurile nu merg bine în România și, printre ele, nici școala nu excelează în bine. Dar învățământul românesc nu este mai rău decât acela din multe alte țări.
Evident, toate ar putea să fie mult mai bine așezate, am putea să fim mai prevăzători, să nu tot facem „reforme” și să nu așteptăm rezultatele lor, să nu fi distrus școlile profesionale, să nu-i fi discreditat pe profesori, să nu fi introdus atâtea discipline noi, fără niciun rost, sau să nu-i schimbăm pe miniștri la fiecare trei luni etc. Dar nu ne-am priceput să fim mai buni în domeniu.
Cu toate acestea, elevii, studenții și absolvenții români fac față cu bine peste tot. Scoatem anual sute de medici, cetățeni străini, care învață medicina în engleză sau franceză și care se întorc în țările lor ca profesioniști foarte apreciați.
Când s-au creat la noi secții medicale cu predare în franceză, un ambasador al Franței mi-a spus că nu ar fi de acord, pentru că nu era sigur de calitatea actului de instruire din România.
I-am adus un contraargument imbatabil: sutele și miile de medici români, formați la București, Cluj-Napoca, Iași, Târgu-Mureș etc. și care sunt atât de căutați și de apreciați în Franța …
Dacă nu ar fi făcut școală bună la noi, i-ar fi primit Franța să se îngrijească de sănătatea cetățenilor ei? În fine, la noi răul vine, de multe ori, din impresii de moment, din subiectivism, din superficialitate.
Este păcat că mulți părinți și profesori le spun copiilor și elevilor lor că nu se poate face școală bună decât „afară”.
Aceasta este o greșeală fatală pentru noi! Nu spune nimeni că elevii români foarte buni să nu învețe la universități de mare prestigiu, dar circa jumătate din absolvenții noștri care ies din țară pentru studii merg la instituții de nișă, care vânează cu orice preț obiectul muncii lor (adolescenții de la noi) și care sunt mai proaste decât marile universități românești.
În ultimii ani, ideea naţionalismului este tot mai firavă și se afirmă foarte insistent societatea globală, uniformă.
Ne poate ajuta istoria să nu uităm cine am fost și suntem ca națiune sau s-a transformat într-un instrument eficient de manipulare?
A fost un asemenea trend al globalizării până recent și acesta continuă pe multe filiere, dar nu aș spune că acum el este tocmai în floare. Ascensiunea la putere în Occident sau în țări din jurul nostru a partidelor și a grupărilor naționaliste, luarea de măsuri protecționiste, manifestarea intoleranței și a urii față de imigranți, chiar și ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană etc. sunt mărturii ale revirimentului naționalismului.
Din păcate, acesta este însoțit, adesea, de xenofobie, de rasism și de șovinism, ceea ce reprezintă, în linii mari, o tendință de întoarcere la practici reprobabile, condamnate de tribunalele internaționale și de istorie.
Multe din aceste fapte se întâmplă din pricina manipulării, din pricina inoculării unor idei false prezentate drept adevăruri imuabile.
Mai este vorba aici și de o eroare a unor teoreticieni și oficiali europeni, care au voit să construiască UE nu prin națiunile și pentru națiunile existente, ci împotriva lor.
Or, tendința de a distruge sau a disipa națiunile este utopică: națiunile, ca entități organice și nu ca state – nu s-au creat de către parlamente, guverne sau organizații internaționale, ci prin evoluție firească, perenă; de aceea, ele nu pot fi desființate prin decizii luate de sus.
Europa unită, dacă va fi să fie, va ființa o vreme drept un concert al națiunilor, prin așezarea la baza acestui concert a câtorva elemente de coeziune europeană, care vin din trecut, sunt validate de prezent și care ne pot ghida spre viitor.
Rețelele de socializare sunt folosite din ce în ce mai intens. Abilitățile noastre sociale au devenit limitate, aș putea spune că în unele cazuri chiar s-au atrofiat. Chiar dumneavoastră afirmați la un moment dat într-un interviu că „oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică”.
Putem lupta cu aceste tentații? De ce credeți că am ajuns aici?
De multe ori, din lipsă de cultură istorică, în special și de cultură generală, în sens larg, suntem tentați să condamnăm global trecutul, cu bunele și cu relele sale. De câte ori nu se aude expresia „Evul Mediu întunecat” sau „suntem ca în plin Ev Mediu”! Or, Evul Mediu a fost o lume complexă, în care au trăit tot oameni ca noi, cu păcatele și cu valorile lor.
Dacă ne gândim doar la faptul că universitățile „s-au inventat” în Evul Mediu și tot ar trebui să fim mai precauți. Perioada contemporană poate să reprezinte o culme a progresului umanității din punct de vedere tehnologic, dar este departe de a fi raiul pe pământ.
Mai demult, oamenii se compătimeau unul pe altul, râdeau și plângeau împreună, participau la ceremonii fundamentale de viață, de la botezuri până la cununii și înmormântări, dar, mai ales, comunicau direct, prin vorbă, de la suflet la suflet.
Omul este o ființă socială, adică trăiește printre alți oameni, formează cu aceștia adevărate rețele, se integrează în grupuri de interese, de preocupări, de credințe. Omul își trădează esența dacă nu mai dialoghează direct cu semenii săi. Aparatele sunt menite să înlesnească această comunicare directă și nu s-o înlocuiască cu artificialul, cu formalismul.
Generațiile trecute căutau cărți la bibliotecă, puteau să consulte dicționare și enciclopedii, intrau în arhive pentru că știau limbi de circulație internațională și limbi clasice, verificau mai toate afirmațiile întâlnite verbal sau în scris, compuneau portrete, pictau peisaje, scriau scrisori și chiar versuri … Atunci nu exista nici tentația copy-paste, imposibilă din punct de vedere al mijloacelor și moralei.
Un studiu era o operă de cercetare și de creație personală, pentru că venea exclusiv din forțele intelectuale proprii. Eu am toată înțelegerea pentru rețelele de socializare, cu o condiție: să nu ne domine ele viața, ci să le dominăm noi, să le folosim ca instrumente ale muncii și ale comunicării noastre.
Dar ce observăm? Pe măsură ce se extind rețelele de socializare, sporește superficialitatea, scade cultura generală înmagazinată în mințile noastre și oamenii se îndepărtează unii de alții, ajung, în final, tot mai singuri. Instrumentele digitale trebuie să rămână anexele celui mai performant computer de pe lumea asta, anume creierul uman.
Privind istoria societății românești, vedem aceleași probleme – lipsa unor proiecte și realizări coerente pentru dezvoltarea țării.
Care credeți că sunt elementele esențiale de care am avea nevoie pentru a evolua?
Pentru dezvoltarea țării în viitor, avem, în general, strategii bune, planuri mari, programe de țară etc. Necazul nu vine din lipsa lor, ci din lipsa puterii noastre de aplicare a binelui, de promovare a binelui, de cultivare a acestuia.
Vorbele bune au rostul lor, dar faptele bune contează.
Pentru a evolua, nu mai trebuie să ne asumăm roluri pe care nu le putem juca. Ca să fii președinte de țară, premier, ministru, parlamentar director sau manager – cum se spune abuziv acum – ai nevoie de o calitate simplă, de competență verificată, cu scopul susținerii valorilor, virtuților și încrederii.
Un lider incapabil să facă aceste lucruri, verificate de istorie, trebuie să plece singur și să lase locul altora. Dacă nu pleacă singur – cum s-ar cuveni, în acord cu spiritul onoarei – atunci trebuie determinat să plece prin mecanisme legislative democratice. Or, la noi și nu numai la noi, incompetența este ridicată la rangul de virtute, corupția, la rangul de valoare, iar încrederea este pusă între paranteze. Popoarele și statele care și-au creat mecanismele de asanare a societății reușesc până la urmă, celelalte riscă să intre în letargie și să piară treptat, să se topească în alte popoare și state.
Încă de la înființarea instituției în anul 1850 când avea ca principală misiune “privegherea siguranței publice”, continuând cu înființarea Jandarmerie Rurale în anul 1893 și ajungând în anii 2000 când aderă la foruri internaţionale de profil (Asociația Forțelor de Jandarmerie și Poliție cu Statut Militar Europene și Mediteraneene, Forța de Jandarmerie Europeană), această Armă a reprezentat un factor de progres, de stabilitate. Cu toate acestea, au existat de-a lungul anilor voci care au blamat existența ei și care au contestat modul în care jandarmii își fac datoria. Ce considerați că ar trebui făcut pentru ca societatea să accepte mai ușor necesitatea unei structuri cu misiunile pe care le are Jandarmeria Română?
Între societate și jandarmerie trebuie să existe o sinergie, un sistem de vase comunicante, o complementaritate. Blamarea Jandarmeriei – atunci când nu este rău intenționată și nu urmărește, de exemplu, încurajarea anarhiei, ceea ce ar fi o crimă socială – vine din ignoranță, din manipulare, din lipsă de perspectivă socială.
Toate popoarele perene și cu realizări importante de pe lumea asta au avut sisteme de ordine socială bine puse la punct.
Dacă jandarmii sunt rău conduși, aceasta este o altă problemă și ei nu trebuie blamați pentru asta. Dacă, însă, indivizii din această venerabilă instituție se dedau unor abuzuri, atunci ei trebuie să suporte, ca orice cetățean, rigorile legii.
Altminteri, însă, Jandarmeria ca instituție și misiune socială este indispensabilă și trebuie să se bucure de respect, de încredere, ca să poată acționa întru onoare și demnitate, apărând comunitatea.
La final, aveți un mesaj pentru jandarmi?
Le doresc să aibă forță mentală și fizică, aparatură adecvată, de ultimă oră, echipamente eficiente pentru ca democrația să poată funcționa cât mai bine, cetățenii să se simtă în siguranță, într-o Românie dreaptă și bună.
Jandarmii trebuie să aibă încredere în utilitatea misiunii lor, dar pentru aceasta comunitatea este obligată să aibă încredere în jandarmi!