Regal Literar

Alexa Visarion – Scriu, în amintirea valorii… (I)

* Eseu publicat cu acordul domnului Alexa Visarion

                                                                                     

Undeva pe valea Şomuzului, între Dolhasca şi Fălticeni, în satul Arghira, am fost obligat să stau împreună cu familia mea mai multă vreme, în domiciliu forţat. Acolo ascultam la difuzor spectacole de teatru radiofonic. Şi aşa am făcut cunoștință, încă din clasa a II-a, cu Alexandru Critico și Radu Beligan, cu Nineta Gusti, Elvira Godeanu și Alexandru Giugaru, cu Mihai Popescu și Emil Botta… Când auzeam toate spectacolele lor, trăiam o senzaţie specială, pentru că difuzorul funcţiona fără ca noi să avem lumină electrică în casă, funcţiona direct de la stâlpii de telegraf… Ascultam seara, în întuneric, într-o anumită atmosferă, lumile lor şi astfel, puteam imagina lumea… Locurile acelea era uşor sălbatice: în nopțile de iarna lupii veneau în sat şi stăteau până la şase, şapte, când eu mergeam spre şcoală… În această atmosferă, teatrul a reprezentat un miraj, o întâlnire cu o altă lume, o evadare… Apoi au trecut anii, am început să ascult și să văd spectacole de teatru. Unele erau regizate de Alexandru Finți, George Rafael, Ion Sahighian, Val Mugur, de fapt erau spectacolele de absolvire ale studenților repartizați la Botoșani: Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Corneliu Revent, Lucian Iancu, Sergiu Tudose, Alexandrina Halic…  Tot în această perioadă, când eram elev la Botoşani, l-am cunoscut și pe Costache Babii… şi prin el am ajuns la IATC, înainte de a fi student… Am primit atunci în dar înregistrări celebre cu George Calboreanu în monologul testamentar al lui Ştefan cel Mare din Apus de soare, cu George Vraca și Ion Manolescu mărturisind Luceafărul eminescian…

Aveam o profesoară de limba română, dna Shifter, care iubea teatrul: eu îi aduceam aceste materiale, ea le prezenta colegilor mei, şi în acelaşi timp ne implica şi în spectacole de teatru, în care jucam. Dar eu ştiam mai mult decât ei pentru că aveam întâlnirea cu teatrul dinainte…

Au trecut anii… am intrat la facultate (cinci locuri și nouăzeci și opt de candidați) și am ajuns regizor în 1970.

Am montat la Piatra Neamț. Arad, Târgu Mureș, Cluj și București.

În 1976, am fost invitat la Televiziune să fac O noapte furtunoasă… Ştiam că dacă lucrez Noaptea furtunoasă acolo, n-o să iasă niciodată pe post netrunchiată… pentru că spectacolul dorit de mine n-ar fi trecut de cenzură… „Ne-am înțeles” să lucrez mai întâi spectacolul la radio. Toţi cei care erau atunci regizori la teatrul radiofonic, Dan Puican, Cristian Munteanu, toţi m-au primit cu braţele deschise… cu prietenie, cu colegialitate nobilă… Emoţia a fost şi mai mare pentru că îl aveam ca partener de creație pe cel al cărui nume îl auzisem la radio ani de zile: inginer George Buican. Am făcut o distribuţie trăsnet: Toma Caragiu în Jupân Dumitrache, Octavian Cotescu în Ipingescu, Victor Rebengiuc în Chiriac, Virgil Ogăşanu în Venturiano, Florin Zamfirescu în Spiridon, Dorina Lazăr în Veta, şi Mariana Mihuţ în Ziţa… Am început să repetăm în sala de lectură, şi la prima întâlnire le-am spus: „Distinşi colegi, eu debutez la radio…”, și cum nu ştiu multe lucruri despre teatrul radiofonic, şi nu vreau ca invitaţia pe care v-am făcut-o de a fi împreună pentru realizarea unui Caragiale să fie stingherită de nepriceperea mea, o să repetăm ca la teatru, lectură  la masă, o săptămână!”… S-a făcut linişte… Apoi, s-a ridicat încet Toma Caragiu şi a spus: „Domnuuuu’ regizor… noi la radio venim cu plăcere, între 8 şi 10, citim bine piesa, înregistrăm… și gata! Dar, după cum văd eu, dumneata vrei să şi muncim. Ei, dacă e de muncă, nu-i aşa?!– şi s-a uitat la ceilalţi – noi, artiștii şi muncim cum trebuie. Aşa că de mâine, la ora opt suntem la treabă!…” Am repetat o săptămână, detalii, nuanțe, relații. Apoi am venit în studio cu George Buican şi am început să înregistrăm. Probabil că făceam lucrurile foarte bine, sau serios, sau mai bine zis le făceam cu pasiune… că m-au iubit… Pe unii îi cunoşteam, lucrasem cu ei (Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr)… Totul a mers cum trebuie… La fonotecare, ciudat, stătea şi Toma Caragiu în platou, pe scări… stătea și auzea anumite scene, râdea cu poftă… La început, mi-am zis că vrea să vadă dacă ştiu să finalizez munca… Dar într-o zi m-a luat de mână cu tandrețe şi mi-a zis: „Facem câțiva pași? Am zâmbit… „Mi-a plăcut foarte mult cum am lucrat… Mi-a plăcut!… Aş vrea să faci cu mine Neguţătorul din Veneţia…” „Unde, la radio?”… „Nu, la teatru, la Bulandra!„… Eu terminasem Barbarii lui Gorki la teatrul Nottara în scenografia lui Vittorio Holtier, cu Victor Rebengiuc, George Constantin, Valeria Seciu, Liliana Tomescu, Emil Hossu şi finisam scenariul la Înainte de tăcere. I-am spus: „Domnule Caragiu, e o onoare, dar ieri mi-a propus Octavian Cotescu să lucrăm tot Neguţătorul din Veneţia. Caragiu, cu umor: „Eu sunt foarte bun, să ştii… eu sunt cel mai bun…” A râs. I-am spus că trebuie să mă pregătesc, că îmi place piesa, dar că nu o ştiu încă… şi atunci i-am propus să facem întâi un Cehov la Televiziune! „Facem, facem, de ce să nu facem… Ce Cehov?!” „Cântecul lebedei împreună cu Efectul dăunător al tutunuluiŞi cu cine vrei să-l faci?” „Cu Toma Caragiu şi Marin Moraru…” „Pe Teică îl cunoşti?! Să te gândești și la Teică, poate e bun„…

Premiera radiofonică a Nopții furtunoase a fost pe 30 ianuarie 1976, de ziua nașterii lui Caragiale. Spectacolul a intrat în fonoteca de aur. Pe la sfârșitul lui februarie, mă sună Toma Caragiu şi mă invită la el acasă. Era agitat. M-am gândit că s-a supărat pe ceva şi că nu mai vrea să facem spectacolul de la televiziune… Am urcat pentru prima dată în locuinţa actorului, la etajul trei. Mi-a deschis ușa, era desculț cu un caniche negru lângă picioarele lui: „Domnule Visarion, ia loc!”. Intrasem într-un living în care încăpea tot apartamentul meu, de trei camere, confort II… „Un whiskey, un sherry, un cognac?”… „Un sherry! Să văd cum e!” Atunci să bem un sherry”. Am ciocnit… „E bun, nu?” Am zâmbind. După câteva clipe m-a privit adânc, a dat ușor din cap și, aproape șoptit: „Când ţi-am spus că facem la televiziune acest Cehov, eu nu ştiam piesa… Am citit-o: e mai grea decât Hamlet… Te întreb: când vrei să începi?!„… „Păi, să începem acum, la sfârşitul lunii…” „Dragul meu, îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură. Cu textul ăsta nu te joci.” N-o să uit niciodată: „e o piesă mai grea decât Hamlet… îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură” – lecție pe care n-o voi uita…și textul lui Cehov are doar cinci pagini.

Am coborât de la etajul trei pe scări… uitasem umbrela. Maestrul a deschis ușa: „Umbrela, dragule! De ce nu aștepți liftul?” Și apoi mi-a întins umbrela…

A trecut februarie, şi a venit acel 4 martie 1977…

Și eu am sfântă și vie imaginea lui Toma Caragiu, zâmbind în pragul ușii, alături de canicheul lui negru.

În 1978, cu lacrimi și râs dureros, am înregistrat cu Aristide Teică pentru TVR Despre efectul dăunător al tutunului, o altă bijuterie cehoviană.

Au trecut anii şi durerea dispariţiei marelui actor a închis proiectul în amintire… Dar prezenţa Cehov – Shakespeare împreună, în aceeaşi reprezentaţie şi explorarea universurilor teatrale prin perspective ce se întâlnesc într-un temei conceptual unitar, am simţit-o prima dată în februarie 1990. Eram în biroul directorului artistic de la Teatrul Nottara, Maxim Crişan, și vorbeam cu Ştefan Iordache despre această întrupare scenică. „Cu cine?”  a întrebat el. „Tu şi Marin Moraru… destăinuind faţa nevăzută a scenei, în plină scenă”, am răspuns. A râs cum numai el ştia să râdă.

L-a sunat imediat pe Marin Moraru. „Marinuș, sunt cu Alexa, vrea să facă cu noi doi un spectacol și să-l călătorim prin lume… Cehov – Shakespeare”. O scurtă pauză. „Bine! Îți lasă textul la Național, la intrarea actorilor.” A închis telefonul. Mă privea zâmbind. „Ai băut ceva?” ”Poftim? am zis. ” Ce ai băut? De unde ai nebunia asta în tine când povestești? Ai băut, nu?” Am început să râd: „Nu am băut nimic, dar mă arde de mult această Noapte a bufonilor, de moarte și viață în scenă.” A tăcut îndelung. Apoi, șoptit: „Doamne ajută!”… Fluierând un început de melodie vesel-tristă: „Știi, mai bine să nu-l distribui pe Marinuș… Dacă eu am vorbele și el privirile, sunt pierdut, mă RA-DE.” Am râs amândoi, aducându-ne aminte de duelul din Ultima oră dintre George Constantin și Marin Moraru. „Vali Uritescu nu e bun? Ce zici?”, „E bun!”. Mi-au fugit gândurile, departe, în febra tăcerii, dar așa s-a născut și titlul Noaptea bufonilor.

Și așa au trecut din nou anii şi spectacolul îşi aştepta viaţa. La Sibiu, în 2015, minunea asta a fost posibilă. „Încercăm“, mi-a spus Constantin Chiriac… Şi astfel, cu doi actori de excepţie, Ilie Gheorghe şi Marian Râlea, şi cu închipuiri tinere – Veronica şi Ioana – calea destăinuirilor râs-plâns-ului s-a iluminat.

Un spectacol despre magia şi deriziunea ce sălăşluiesc în creația actorului, despre dragostea neliniştitoare a publicului pentru arta întrupării fiinţei în semn…

Lumina amintirilor în Noaptea bufonilor, spectacol care se construiește din fragilitatea emoţională a actorului, ca o respiraţie nocturnă care aşteaptă venirea zilei. Marian Râlea mărturisea: „Am avut de multe ori senzaţia că un spectacol de teatru este un organism care trăieşte şi se săvârşeşte sub lumina reflectoarelor. De puţine ori spectacolele de astăzi provoacă iluminări ale gândului. În spectacolul propus de Alexa Visarion doi Bufoni ai scenei retrăiesc cuvinte şi gesturi ale marelor spectacole jucate sau închipuite în dorinți și patimi nemărturisite, care se nasc și renasc pe scena pustie a teatrului în care sunt captivi. Poate că pentru spectator nu contează numele actorilor, ci doar măiestria întruchipării, dar pentru mine întâlnirea în suferinţa culturală de acum, cu Ilie Gheorghe, marele histrion al anilor noştri, a venit ca o gură de oxigen. Gândul regizorului a facut ca inima unui spectacol să pulseze, iar noi, cei doi bufoni, să coexistăm ca doi plămâni legaţi unul de celălălt prin gesturi, rostiri şi emoţii, ca şi cum am fi un singur trup.” Din noaptea scenei umbrele bufonilor prind reflexele amintirilor şi încep să respire viață și teatru, deriziune și magie. Cehov şi Shakespeare, umbră şi lumină, trecut şi prezent, sunet şi tăcere, gest şi nemişcare… într-o noaptea pândită de amintiri și de zâmbetul morții. Am înţeles în timpul repetițiilor că ziua în care vin bufonii este întotdeauna noapte neliniștitoare a scenei.

Printre rândurile lăsate în jurnalul său înainte de marea călătorie spre necunoscut, magul Ilie Gheorghe scria despre ultima sa creație: „Am jucat multe roluri în cariera mea, roluri importante, în spectacole semnate de mari regizori. A fost un privilegiu pe care l-am primit, ca o dată cu cei nouă ani de Faust, să pot juca într-un nou spectacol al lui Alexa Visarion. Îl cunoşteam de la Craiova, de la Livada de vişini, unde întâlnirea noastră a fost specială, adâncă şi histrionică, adică Firs şi Charlotta Ivanovna simultan. De data asta, rolul Actorului m-a cuprins de la prima lectură şi, pas cu pas, am început să construiesc imaginea imaginaţiei…

Împreună cu Marian Râlea, am descoperit în lucru la scenă tot ceea ce teatrul are viu, dar şi ceea ce uitasem… Am notat pe textul meu spusele regizorului, însemnări care pot marca profesia de actor. În spectacol se naşte ceea ce zilnic scena ascunde. Ne sunt atât de rare bucuriile, astăzi, încât atunci, când ne este dat să trăim asemenea stări, nu ezităm să le numim REVELAŢII.

Semnificația în teatru se cere conţinută, exploatată şi trimisă mai departe-n lume, sub fel de fel de chipuri. Ea nu se epuizează şi continuă să fie dincolo de finalul spectacolului. Un astfel de spectacol îl caută și îl întrupează montarea din 2020, a Nopții bufonilor, pe scena de la Unteatru, având în distribuție pe Marian Râlea și Richard Bovnoczki. De data aceasta, Marian Râlea este Actorul, muritor și nemuritor al teatrului, iar Richard Bovnoczki dă suflul vieții și al pasiunii interpretării în cel care tăinuiește în el marile texte – Sufleorul.

Plecând de la Cântecul Lebedei (Calhas) scrisă în 1887 de A.P. Cehov şi adăugând monoloagele de esență din repertoriul shakespearian, spectacolul nostru cuprinde două direcții de sinteză şi reprezentare a temelor fundamentale ale artei în viață și ale vieții în artă, într-o structură care mărturistește teatrul din spatele cortinei, teatrul de dincolo de scenă sau spectacol, teatrul ca formă a viului şi-a vieţuirii, teatrul ființei și singurătății.

Eugenio Barba spune în cartea sa, Casa în flăcări, că „a face teatru înseamnă a trăi o vrajă, a crea arhipelaguri de insule magice, tragice sau groteşti, oglinzi ale lumii, aşa cum o cunoaştem, sau ale unor lumi diferite de real, ca un delir fantastic.

Teatrul îi crează artistului impresia sfidării timpului şi a morţii. A împotrivirii şi victoriei acestuia asupra regulilor și tabuurilor unei existenţe trecătoare. A plonjării în necunoscut, a înălțării prin surpare şi a eliberării prin unicitatea creaţiei.

Teatrul cucereşte și subjugă pe acela pe care şi-l face rob. Robia e cerută de sclav, nu de stăpân. Între artist şi arta sa este un legământ sacru pe care nimeni și nimic nu-l poate rupe sau uita.

Cuvintele sunt stări care încarcă și trimit imaginea în poezie, muzica în tăcere, tăcerea în taină… În cuvinte, printre cuvinte, dincolo de cuvinte – acestea sunt reușitele interpretării lui Marian Râlea și Richard Bovnoczki.

Noaptea bufonilor ne trece prin vrajă, prin înălţare, prin magie, neuitând niciodată dublul însoţitor: degradarea, ridicolul, bătrâneţea, singurătatea, plictisul… Cred că spectatorii talentați au putut și se pot întâlni în această ceremonie de pasiune și har, cu o lume seducătoare, care e cuprinderea universului existențial al necuprinderii.

Creația e un necunoscut al fiinţei noastre. Te întâlneşti cu ea ca să te găsești, ca să te afli pe tine…

Când în teatre dau năvală bezmetică noile tehnologii, când spectatorul nu mai are răbdare să asculte și să înțeleagă, biciuit fiind de alerte şi discursuri de serie, noi am căutat și am deschis teatrul lumilor care personifică identități scenice ce nu vor fi înfrânte de pământeism și caută să ne arate cu prospețime și pasiune delicată că suntem și stelari, locuind și călătorind pe planeta ce se învârte și se roade după un destin neștiut de noi, dar imaginat și conținut de creația teatrală care ne viețuiește.

Tararabumbia, tararabumbia… E tot una, e tot una… mărturisea Cehov.

Iar Shakespeare avea răspunsul înaintea lui: dar mă ucide gândul că nu-s gând…

Nu există artă acolo unde nu e nimic de învins (Albert Camus)

 

Trăim într-o epocă tragică precum nu e alta, în care nimeni nu e la înălțimea tragediei. În artă, viața are totul de pierdut și spiritul totul de câștigat, iar conștiința artistului este cea care recreează spațiul realității. Viața ca imagine diferă de viața ca trăire. Pentru Murasaki, arta este un act personal împotriva uitării, o luptă împotriva morții. Două secole mai târziu, în 1397, Zeami ne spune că viața unui om se poate sfârși, dar viața artei sale nu.

În zilele noastre tragedia artei este că nu mai există o știință a ei, iar tragedia științei este că nu mai are suflet… In realitate, secretele, ca și misterele, rămân vagi și au o aură de romantism, doar atunci când nu le explorăm (Peter Brook)

Prin artă și numai prin artă putem atrage perfecțiunea, prin artă, numai și numai prin artă ne putem proteja de pericolele existenței reale – spuneau vechii greci. Pentru a exista este deajuns să te lași a fi, pentru a trăi însă trebuie să fii cineva.

Actul gândirii teatrale poate celebra misterul spectacolului fiind el însuși un mister ce hrănește vocația artistică. Zaratrustha îi cere vieții să cânte în loc să vorbească… să pătrundă taine… teatrul, ar trebui mai curând să adâncească necunoscutul, să creeze în jurul spectacolului și a creatorilor lui ceața tainică îndrăgită de zei și de credincioși deopotrivă (Oscar Wilde). Spiritul e tare ciudat, e nevoit să creeze (Mircea Eliade).

De ce trebuie să studiezi ce s-a scris despre Shakespeare, Cehov și Caragiale, despre Strinberg sau Pirandello, despre Beckett sau Ionesco înainte de interpretarea lor? Pentru că există o lume ecou a autorilor, o critică superioară de reflecție subterană, care sintetizează detaliile și care structurează analize de esențe creatoare și independente, adică opera de sine stătătoare care interacționează fecund cu vocile neauzite ale gândirii plurale. Spectacolul care înțelege universul unui autor este darul de preț, răsplata unui studiu subtil și revelator în semnificație. Regizorul este criticul creator al piesei. El descoperă opera dramaturgului în termeni noi printr-o metoda specifică lui. Personalitatea este absolut esențială unei interpretări de vibrație valorică.

Creatorii spectacolului care doresc să-l înțeleagă pe Shakespeare trebuie să pătrundă cu adevărat relațiile în care s-a aflat acesta cu Renașterea și Reforma, cu epoca reginei Elizabeth și a regelui James Stuart, trebuie să fie familiarizat cu istoria luptei pentru supremație dintre vechile forme clasice și noul spirit, dintre școala lui Sidney și școala lui Marlowe, trebuie să cunoască lecturile pe care Shakespeare le avea la dispoziție și felul în care le-a asimilat precum și condițiile de punere în scenă în sec XVI și XVII, limitele și șansele de libertate, critica literară din timpul său, reflecțiile filozofice și morale, scopurile, manierele și canoanele acesteia. Ar mai trebui, la modul ideal, să studieze limba în evoluția ei, măcar printr-o cunoaștere empirică, versul alb cu rima în diversele direcții pe care le-a luat fiecare, trebuie să studieze teatrul grecesc și legătura dintre arta creatorului lui Oedip și arta creatorului lui Lear, într-un cuvânt, ei trebuie să fie capabili să stabilească prin imaginație, folosind cunoașterea, legătura dintre Londra elisabetană și Atena lui Pericle și să afle prin propriul discernământ adevăratul loc pe care Shakespeare îl ocupa în istoria teatrului universal. Acești creatori sunt interpreți care nu vor să abordeze arta ca pe un Sfinx enigmatic al cărui secret superficial poate fi ghicit și dezvăluit de cei cu picioarele rănite și care nu își cunosc propriul nume. Ei trebuie să privească arta ca pe o zeiță al cărei mister se cuvine să îl intensifice având prilejul sa le ofere oamenilor măreția în culori încărcate de înțelesuri.

Așa cum arta izvorăște din personalitate, ea i se poate releva DOAR unei personalități, unei INTELIGENȚE, și din întâlnirea celor două structuri spirituale se naște conceptul interpretativ.

Un regizor responsabil de viziunea sa întotdeauna ne va prezenta dramaturgia într-o noua relație cu epoca în care creează. El ne va aminti că operele de artă sunt ființe vii, că sunt de fapt veșnic în viață. El va simți acest lucru, și pe măsură ce civilizația va progresa, iar modul nostru de analiză se va rafina, spiritele critice și cultivate vor fi din ce în ce mai puțin interesate de existenta brută și vor căuta să obțină impresiile aproape în întregime din tot ce a intrat în atingere cu arta și ecourile ei, pentru că vieții îi lipsește teribil de mult forma. Comediile ei au în ele ceva de oroare grotescă, iar tragediile par să culmineze în farse. Mereu ești rănit când te apropii de ea... Lucrurile durează fie prea mult, fie nu suficient de mult (Oscar Wilde).

Arta teatrului consideră viața materie primă, esențializată prin transfigurare… spectacolul recreează, remodelează în forme specifice, selectând faptele prin investigația imaginației și a fanteziei și, astfel, trimite viața spre o perfecțiune cuprinzând un necuprins al semnificațiilor. Într-o viziune de substanță cuvintele sunt comuniune nu informație. Cuvântul este taină adâncă, are rădăcini metafizice și este fructul venit din Tăcere. Cuvântul e verticalitatea unui sens și nu un pretext pentru a găsi răspuns. A te înnoi,  înseamnă a da noutate limbajului explorat, noutate înlăuntrul înțelesurilor și a ambiguităților ce întrețin potența existenței. Limbajul concret, frust atunci când e sădit în substanța spectacolului este sugestie a ceea ce s-a pierdut, a ceea ce lipsește,…este cod de destăinuire a unei lumi. Cuvântul are corporalitate și este cel care aude gândul și nu-l rostește împietrindu-i dimensiunile. Energiile cuvântului, ființă a jocului actorului, naște oglindiri ale unor abisuri ce susțin istoria ca ironie în mers, cum spune Cioran.

Gândirea unui spectacol este un grai aparte ce cuprinde viitorul în trecut iar prezentul se lasă răscolit de furia nobilă a întrebărilor venite din zone de tensiune tragică, mascate de multe ori de comedia dureroasă. Artistul tinde să perturbe stabilitatea unei societăți în numele unui ideal. Societatea aspiră către stabilitate, artistul către infinit. Artistul este obsedat de adevărul absolut. Tocmai de aceea el privește numai înainte și vede anumite lucruri înaintea celorlalți. (Andrei Tarkovski)

Esențialul nu vine niciodată din afară… Ideea de destin s-a născut în Antichitate și nu în sfera culturală vest-europeană. Destin înseamnă o trăire afectivă și nu o idee, o idee liniară… Călugării egipteni sunt descriși întotdeauna așezați la o fereastră, așteptând nu se știe ce… Această stare, amestec de ispită și plictis este pericolul la care se expune reprezentația teatrală ce-și arogă identitatea orgolioasă a noutății conjuncturale, străină de o lume interioară de tristeți organice.

Știm de la Ramana Maharishi, înțelept indian, că iluzia înseamnă să privești gheața fără să te gândești că este apă. Răspunsul are un interes adânc și ne vorbește despre ceea ce poate reprezenta pentru noi astăzi deschiderea, și nu prizonieratul afirmațiilor prealabile.

Cunoaște-te pe tine însuți!” era scris deasupra portalului lumii antice.

Deasupra portalului lumii noi va trebui scris mesajul christic: „Fii tu însuți!”

Aceasta este taina… Asta a dorit să spună Iisus omului: „Ai o personalitate minunată. Dezvoltă-ți-o. Fii tu însuți. Să nu-ți imaginezi că perfecțiunea ta stă în acumularea sau posedarea de lucruri exterioare. Perfecțiunea viețuiește în tine. În vistieria sufletului tău există lucruri infinit de prețioase – acestea nu-ți pot fi luate”.

Cel care dorește într-adevăr să fie liber, chiar și în arta atât de dependentă a teatrului, nu trebuie să se conformeze niciodată. Creația sa este cea care trebuie să domine spectatorul, și nu spectatorul să o domine, numai astfel artistul poate fi înghițit de propria-i opera. Cine se hotărăște să devină regizor este ființa care decide să își riște propria viață și care e gata și acceptă să fie singurul răspunzător. Cât de adevărat umană este această certitudine a neliniștii, la care numai el poate să răspundă…

Trăim pentru a povesti (Gabriel Garcia Marquez) și poate a fi actori în jocul fără de sfârșit al ființei în lume.

Știu acum mai puțin decât la începutul carierei. Am înțeles din ce în ce mai clar că simțul nuanțelor este ceea ce îl definește pe artistul adevărat de artistul impostor. Știu, sau mai bine zis știm cu toții că timpul în care trăim – devoră cu satisfacție tot ce e de preț la nivel spiritual…

Să ne mai gândim atunci la traseele desăvârșirii artistice?

Parafrazând o cugetare a lui Saint Juist, putem spune:

Nimeni nu creează nevinovat! Consecința firească e măreția sau vinovăția actului artistic.

Nimeni nu este mai înclinat de a confunda țara cu sine însuși decât un partid. (Mihai Eminescu)

 

Filmografie:

Ca regizor și scenarist:

  • Înainte de tăcere (1978)
  • Înghițitorul de săbii (1981)
  • Năpasta (1982)
  • Punct și de la capăt (1985)
  • Vinovatul (1991)
  • Luna verde (2008)
  • Ana (2014)

Scrieri:

  • Spectacolul ascuns, UNATC Press, 2002
  • Goana pe nisip, Editura Bybliotek, 2012
  • Alexa Visarion sau destinul vocației, Editura Junimea, 2015
  • Împotriva uitării, Editura Ideea Europeană, 2017
  • Nostalgia valorii, Editura Ideea Europeană, 2018
  • Cealaltă scenă, Editura Ideea Europeană, 2020

A montat peste o sută de spectacole pe scenele din România, dar și în străinătate (Germania, Suedia, SUA, Islanda, Rusia), printre care „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale, la Teatrul Lindabauer din Reykjavik, Islanda,  „O noapte furtunoasă”, tot de Caragiale, la Teatrul Giuleşti, la Teatrul de Artă din Moscova și la Teatrul Naţional Radiofonic. La Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a semnat, în 2005, regia și traducerea la ,,Livada de vișini”, de A.P. Cehov.

– Doctor în Arte, cu disertaţia „Spectacolul ascuns – valenţe interpretative şi spectaculare ale teatrului shakespearian”, apreciată cu distincţia Summa cum laude, Bucureşti. Este Profesor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (2008), al Universității de Arte din Tg. Mureș și Universității de Arte „George Enescu” din Iași (2013), conducător ştiinţific de doctorat la U.N.A.T.C., în domeniile Teatru și Cinematografie-Media.

 

Premii și distincții:

1982 – Premiul ACIN pentru cea mai bună interpretare masculină, Mircea Albulescu, Înghițitorul de săbii.

1983 – Premiul ACIN pentru originalitatea muzicii, Aurel Stroe, Năpasta.

1988 – Premiul revistei Teatrul pentru cea mai bună regie, pentru cea mai bună scenografie—Emilia Jivanov, cea mai bună interpretare feminină – Larisa Stase Mureșan în Mașa, acordat spectacolului Trei surori de Cehov, Teatrul Național Timișoara.

1994 – Premiul pentru cel mai bun spectacol, pentru cea mai bună interpretare feminină – Carmen Galin; pentru cea mai bună interpretare masculină – Claudiu Bleonț și pentru regia spectacolului Steaua fără nume de M. Sebastian, în cadrul Festivalului Național de Comedie.

2002 – Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, „pentru crearea și transmiterea cu talent și dăruire a unor opere literare semnificative pentru civilizația românească și universală”.

2005 – Premiul Uniter pentru regia serialului radiofonic „Un duel în ziua nunții”, după A.P. Cehov.

2005 – Premiul Uniter de Regie pentru întreaga activitate.

2008 – Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Române – acordat pentru întreaga creație teatrală și cinematografică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *