Eram prea agitați de pandemii mediatice și comandamente venite din distopiile literaturii, când din colțul ființei noastre greu încercate s-a auzit gândirea nerostuită a sopranei exilate într-un ego maladiv. Într-un context local și mondial de atac asupra valorilor, de azi și de ieri, în ceea ce se proclamă drept ideologia „cancel culture” (anularea valorilor culturale), iată că harta României se umple cu adevărați susținători care folosesc fraze și raționamente meșteșugite, alunecoase și imunde. „De mortuis nisil nisi bene” pare o înțelepciune antică spulberată de invectivele acestor corigenți la examenul valorii autentice, deveniți din sufleuri culturali niște protagoniști fără simț istoric și valoric.
Atât de divă, atât de ea și numai ea, cea pe care muzicologul Viorel Cosma o numea „o fetiță răsfățată„. Angela, cea înamorată trupește de tineri ce i-ar putea fi vlăstari de soi, nu are îngerul alături și simte, în schimb, că are autoritatea de a doborî soclurile unei culturi, pe aceeași platformă contributors.ro, devenită arena sceleraților și ignobililor, urâcioșilor și batjocoritorilor, mojicilor fără școală și conștiință, filosofilor fără sistem filosofic și eseiștilor de conjunctură.
Cine a fost Ciprian Porumbescu? Un compozitor care a scris puține lucruri… Aici este o problemă în România. O problemă cu George Enescu, cu Ciprian Porumbescu… Nimeni nu vrea să afle cine au fost oamenii aceștia. Ciprian Porumbescu a fost un compozitor ce se afla la începutul carierei, a compus o operetă românească. Muzica sa nu este de mare valoare, comparativ cu mulți alți compozitori români. Bietul de el nici n-a avut timp pentru că a murit tânăr din cauza tuberculozei. După aceea am început să auzim despre George Enescu. […]
Mai târziu, am aflat și eu de Sergiu Celibidache. Nu numai istoria de la școală, istoria României, politică sau socială, dar și istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt așa de mari. Eu în 30 de ani nu am descoperit nicio sală importantă în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginați în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artiști mari erau atunci pe planetă? Vă puteți imagina? Despre Enescu știu doar că în America a cântat o dată la New York, a înlocuit un dirijor, pe Toscanini, la Carnegie Hall. L-a înlocuit, deci nu l-a invitat nimeni inițial pe el. Și după aceea a fost a doua oară. […]
Nu poți să spui că Maria Tănase a fost și a cântat la New York. Artiștii de muzică populară nu cântă în săli mari. Cântă doar la comunitățile de români. Și cântă în restaurante. Sau în mici săli pe care reușesc ei să le închirieze. Trebuie spuse lucrurile pe nume. M-ați înțeles ce vreau să spun?
Angela nu îndrăznește să spună ceea ce vrea să blameze, de fapt: că toți cei menționați au fost favorizați și instrumentalizați ideologic de regimuri întunecate, că au pactizat, într-un fel sau altul, cu regimul comunist ! Dar, oare, nu același lucru se poate spune despre Nadia Comăneci?? Sau Simona Halep care se implică politic în campanii publice, la primul ordin oficial ? Conform maximei lui Boethius, Angela mai bine tăcea, pentru a fi o mare gânditoare sau o doamnă, decât să plângă pe umerii celor pe care istoria nu i-a tratat la fel. „Adevărul” Angelei arată valoarea ei umană și confirmă că propria neputință este o pandemie de infamie. Oamenii nu se compară între ei astfel, ca la piața din proximitatea locuinței !
De această dată, Angela…nu merge mai departe! Adevărul nu este ce spune cineva despre altcineva, a posteriori și anacronic, ci tot ceea ce rămâne esențial, dincolo de cuvintele de ură și frustrare ale urmașilor cu glas, dar fără voce interioară ! Va veni rândul ca și ea să primească aceeași „judecată”, numai că atunci va fi adevărată, pe măsura sa, iar prenumele angelic va fi, în mod tacit, schimbat în Cruella Gheorghiu!
Pagina wikipedia în varianta engleză, care poate fi citită de întreaga lume, confirmă reperul deja consacrat, dar ce azi devine din absolut unul relativ. Pablo Casals l-a descris pe Enescu drept „cel mai mare fenomen muzical de după Mozart” și „unul dintre cele mai mari genii ale muzicii moderne”. Regina Maria a României a scris în memoriile sale că „în George Enescu era adevăratul aur”. Yehudi Menuhin, celebrul elev al lui Enescu, a afirmat despre profesorul său: „Va rămâne, pentru mine, reperul absolut prin care îi judec pe ceilalți” și „Enescu mi-a dat lumina care mi-a călăuzit întreaga existență”. La rândul său, Vincent d’Indy a susținut că, dacă lucrările lui Beethoven ar fi distruse, toate ar putea fi reconstituite din memorie de George Enescu. Alfred Cortot, unul dintre cei mai mari pianiști din istoria muzicii, a spus odată că Enescu, deși este în primul rând violonist, avea o tehnică pianistică mai bună decât a sa.
Maria Tănase, interpretă desăvârșită de muzică populară și ușoară, lăutărească, romanțe, pentru care a suspinat întreaga suflare românească, cum se poate apăra în fața valului de critici post-mortem, ea, cea supranumită de Nicolae Iorga, Pasărea măiastră? Cine să vină, chiar și pentru un moment, să îi apere „chipul” artistic dacă nu memoria timpului, printr-o mărturisire inefabilă:
Între oamenii mari care au venit să mă asculte la New York, a fost şi George Enescu. Mi-a mulţumit frumos, iar eu i-am sărutat sfioasă mâna, aşa cum i-o sărutasem lui Nicolae Iorga la Văleni. I-aş fi sărutat-o şi lui Constantin Brâncuşi, oltean de-al meu, sculptor vestit în toată lumea. Numai că el mi-a luat-o înainte, sărutând-o dânsul pe a mea. Venise, chiar în ajunul întoarcerii mele în ţară, să mă mai audă o dată. În timp ce-i cântam „Lung e drumul Gorjului”, Brâncuşi s-a ascuns cu faţa la perete, să nu-i văd lacrimile ce-l podidiseră.
Maria Tănase
Iată că, după atacurile jurnalistice de nivel submediocru la adresa lui Eminescu („Ce crâşme preferau Eminescu şi Creangă şi cum le plăcea să petreacă. O duceau zile întregi în chefuri prin localuri mărginaşe şi evitau restaurantele de lux„), Creangă („Traiul chinuit al lui Creangă, zis Ionică Torcălău. Moştenise epilepsia de la mamă, iar soaţa l-a înşelat cu un călugăr„), respectiv Caragiale („Femeia care l-a cuminţit definitiv pe „canalia” Caragiale. Afemeiat renumit, care i-a suflat-o şi pe Veronica Micle lui Eminescu, a fost sedus de o tânără bogată„), sau cărțile Martei Petreu despre „vinovații” Mihail Sebastian și Emil Cioran, a venit acum și rândul artiștilor lirici și populari. Pentru moment, bine că au scăpat Brâncuși și Patzaichin, ori Caramitru ! Sigur că va veni și rândul lor….în același delir furibund al delictului de opinie și caracter!
Reţelele de socializare au oferit dreptul la opinie unor legiuni de imbecili care până acum îşi exprimau părerea doar în baruri, în faţa unui pahar de vin, fără să facă vreun rău comunităţii. Camarazii lor îi reduceau imediat la tăcere. Dar acum au acelaşi drept la cuvânt precum un laureat al premiului Nobel (Umberto Eco).
