În poetică, există o imagine a particularului reprezentată, în primul rând, de poet și de cei care pătrund sensul simbolistic al cuvântului poieticii. Cuvântul presară idei în imagini, le deschide în fața văzătorilor de lumină incandescentă, amețitoare, este o lumină ce coboară treptat, dezvăluind în fața cititorului avizat imagini ale imaginii imaginate. Poetul le vede, le simte, trăiește prin ele, sunt rod al legăturii profunde cu Universul, cu lumea neînțeleasă de profan, sunt trăirile lui nespuse, doar scrise în versuri ce absorb liniștea căii harului.
Spiritul este unda care petrece gândurile poetului, sunt meditații în lume și cugetări în adâncul profund al eului cosmic, sunt imaginile care îl absorb pe poet și îi dau puterea să creeze. Poetul creează pentru eternitate, prezentul este și a fost cel care nu i-a înțeles de multe ori menirea, el își dorește o lume care să iubească frumosul, viața cu toate darurile ei naturale, în fapt, aspirații greu realizabile în contra celor materiale care subjugă fiindul, îl deturnează de la trăiri prin traiul de fiecare zi.În poezie, versul este ideea, cuvintele asamblează imaginea și talentul rânduirii poietice, detașează de timp imaginația pe care doar poetul o deschide universalului:”Dacă unii oameni sunt artiști în anumite momente, adică în acelea care stau într-o legătură oarecare cu producerea operei, este evident că între ei și restul umanității nu poate exista o deosebire esențială, așa cum se afirmă totuși de atâtea ori. Părerea că artistul este un inspirat, adică o ființă care pune în joc alte facultăți decât acelea care sunt commune oamenilor, vine către noi din adâncul antichității, unde se găsea în legătură cu anumite reprezentări mitice.” (Vianu, 1993:218)Lumea se definește prin ideea: ”mă nasc pentru a trăi”, dar ea nu poate înțelege adevăratul sens al ”trăirii” pentru că își rezumă existența doar la materialul care îi este vizibil, palpabil, doar atât. A trăi este viața care ți s-a dăruit, un tunel pe care ești sortit să-l parcurgi, o lume a umbrelor unde lumina se întrezărește doar pe drumurile pe care fiindul le parcurge fără ca egoul să cugete și unde calea este neobservabilă.
Cu totul diferită este trăirea, calea luminii este deschiderea spre spiritual, eul cugetă, se înalță în Univers, culege darul inspirației și-l materializează prin cuvânt, cuvântul este arta divină care impresionează până și elementul profan al fiindului.Literatul, în momentele creației, se detașează de lumesc, de comun, se particularizează prin universul imaginilor pe care le vede întrutotul altfel decât profanul. Literatul deschide căi cu mintea lui absorbită creației pe care nu toți din lumesc pot să le pătrundă, ele sunt căile luminii, ale unor trăiri ale imaginii imaginilor imaginate și care conduce spre universal. Mesajul creației lui îl evidențiază criticul de artă, esteticianul îi caută frumosul artei și îl expune prin cuvinte, cuvintele care se desprind din simbolurile ce dau valoare creației și, astfel, lectura se caută în pătrunderea tainelor expresiei și a cuvintelor ce se prind în marele lanț al șiragului creației în întregime. Câte taine sunt rânduite în cămările inimii care, de multe ori, destupă mințile și luminează căile, dacă înțelepciunea celui sortit vederilor în imagini se leagă cu undele ce vin din Universul fără de sfârșit al iubirii. Înțelepciunea este atât de profundă la un moment dat al vieții creatorului elevat încât are răspuns oricărei întrebări pe care profanul i-o poate pune la un moment dat. Și, toate acestea, printr-o aplecare deosebită asupra scrierilor și studiului profund, o cugetare a inimii în marea legătură cu creierul, rezultând omul luminii. Omul cugetător nu face decât numai bine și dorește binele aproapelui său prin armonie. Scriind aceste rânduri, mi-am amintit un dialog profund, purtat între un bătrân și nepotul lui cu care urca dealul a cărui cărare îi ducea dimineața la slujba de duminică. Puțin oboist de drum, băiatul, în vârstă de 14 ani, se oprește și își întreabă nedumerit bunicul: ”Bunicule, dacă Dumnezeu este peste tot, de ce ne mai ducem la Biserică?” Bunicul, fără să se oprească, îi răspunde nepotului: ”Dragul meu nepot, și apa este peste tot în natură, dar când îți este sete cauți sursa de apă, izvorul și acolo îți potolești setea”.
S-a observat că oamenii care iubesc sunt inteligenți și se leagă cu sufletul de imaginile Universului prin imaginile imaginației lor și unde credința le vascularizează venele oxigenate ale creierului. Privirile lor sunt limpezi, zâmbitoare, clari în vorbirea articulată de cuvinte ce creează odihnă și mulțumire minții prin înțelegerea mesajului lor. Iubirea este un dar și aceasta este o trăire a unei cugetări profunde.