Regal Literar

Noi apariții la Editura Bibliotheca

FORUMUL NAȚIONAL CULTURAL BRÂNCOVENIANA EDIȚIA A II-A POTLOGI

Forumul Național Cultural „Brâncoveniana”, din 12 septembrie 2020, organizat de oameni de bine și animat de istoricii George Coandă și Valentina Vasile, merită numai cuvinte de laudă. Gândurile de pioșenie, ridicate spre ceruri din Palatul Brâncovenesc de la Potlogi, vor ajunge desigur la sufletul lui Constantin Brâncoveanu, ale fiilor Constantin, Ștefan, Radu, Matei, precum și al sfetnicului Ianache, ajunși să fie părtași ai patimilor lui Hristos, încununați cu sacra coroană a muceniciei. Scriu aceste sărace rânduri la îndemnul lui Claudiu Dumitrache, cu regretul de a nu putea fi de față la ceremonii. (Academician Ioan-Aurel Pop Președintele Academiei Române)

MIHAI CIMPOI – EMINESCU, LUMEA VALORILOR ȘI NOI, POSTMODERNII

Având „o gândire pe deplin modernă”, după cum recunoaş¬te el însuşi, Eminescu s-a referit adesea şi la valori, la rolul lor, la diferite specii şi scara ierarhică pe care o constituie („cel mai nobil”, în viziunea lui, fiind adevărul), la importanţa pe care o au în formarea unui „om educat” (virtuţile inimii de care va vor¬bi Max Scheler, pornind de la dihotomia lui Pascal inimă/minte, fiind factorul formativ fundamental). „E menirea-mi: adevărul / Numa-n inimă să-l caut”, stabilea el programatic într-o poezie. În poezie, proză şi publicistică găsim formulate principii ale filosofiei valorilor, alături de cele ale filosofiei istoriei. Axiologia se formează ca ştiinţă începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fondatori fiind consideraţi Hermann Ru¬dolf Lotze (1817-1881) şi Wilhelm Windelband (1818-1915), care figurează cu unele opere în listele bibliografice şi în excerptele din Fragmentarium-ul eminescian. Cel dintâi este primul care face distincţie între realitate, adevăr şi valoare, îndeosebi între va¬labilitate şi valoare; cel de-al doilea defineşte tipurile fundamen¬tale de valori (estetice, etice, logice, religioase), acestea apărând ca apriorice şi transcendentale şi constituind ştiinţa generală des¬pre valori. Convingerea lui Eminescu este că totul (stat, norme mo¬rale, cultură) trebuie să se axeze pe o concepţie organică şi pe „simţul istoric”. Sincronizându-se cu postulatele fondatorilor axiologiei şi devansând orientările ulterioare ale acesteia, poe¬tul a stabilit că nu poţi gândi Fiinţa şi nu poţi concepe Istoria, fără o raportare la sistemul de valori ca la un sistem temeinic de referinţă. Pentru noi, postmodernii, martori ai unei lumi puse sub semnul relativizării nietzscheene a valorilor şi caragializării societăţii, care le întoarce (vorba lui Scheler) cu „susul în jos”, Eminescu este un punct de reper în distincţia ce trebuie s-o fa¬cem între valorile adevărate (obiective, recunoscute) şi valorile fal¬se (subiective, mistificate). (Autorul

AGNES TEREZIA ERICH – MONICA MOCANU – O VIAȚĂ PRINTRE CĂRȚI – VICTOR PETRESCU LA 80 ANI

Victor Petrescu și-a lăsat amprenta asupra urbei târgoviștene din perspectiva cercetătorului, a cadrului didactic universitar dar mai ales din poziția de director al Bibliotecii Județene „Ion Heliade Rădulescu” Dâmbovița. Este un reprezentant al generației de bibliologi care s-a format după 1948, alcătuită din oameni de carte care au desțelenit acest domeniu sau au condus destinele unor mari biblioteci ale țării, lăsând în urmă, în același timp, o operă importantă la care facem referire în paginile care urmează. Vorbim aici de o generație pentru care simțul datoriei cărturarului se îmbina perfect cu un epicureism rafinat al contactului cu cuvântul scris, lucru care pare neobișnuit în lumea contemporană. (Agnes Terezia Erich)

NICOLAE GEORGESCU – POLITICĂ ȘI POEZIE – VIAȚA VERONICĂI MICLE LÂNGĂ EMINUL EI IUBIT

Povestea de iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle a fost de la început o poveste rău croită, pentru că a plecat din mai multe puncte deodată. Mai întâi s-a ticluit în mintea și în relațiile dintre prietenii și cunoscuții lor, risipindu-se apoi și recreându-se unde a fost nevoie de iubire pe de o parte, de omenesc pe de alta, în înțelegerea lui mai ales. Evident, este o zonă a ajustărilor și potrivirilor continui. Pe măsură ce s-au descoperit noi creații eminesciene în inepuizabilul său depozit de manuscrise, și s-a observat că din centrul poeziei sale erotice iradiază constant imaginea ei, s-au configurat împrejurările. Pe măsură, iarăși, ce au ieșit la iveală mărturii documentare despre ea – mai ales scrisori, dar și amintiri, impresii etc. – împrejurările s-au reconfigurat. Cert este că nu se potriveau cele două imagini, cea dinlăuntru, reieșită din sufletul poetului implicat în creație, și cea din afară, rezultată, probabil, din dorința anturajului de a stabili un adevăr. Adevărul doare totdeauna, sufletul nu vindecă mereu… Adevărul vrea calea realității, sufletul nu are cale, este nemișcător… (autorul)

ADRIAN MARIUS CULIȚĂ – SĂ NU LOVIM ÎNGERII

Au trecut anii… anii aceia, pe care nu ți-i dorești, pe care nu-i aștepți… pe care-ai vrea să-i înghită timpul de tot. Însă, în mintea mea, în sufletul meu, atât cât mai este el, și în lacrimile, care, noapte de noapte, sunt consemnul birului pe care-l dau conștiincios și spășit amintirilor, exiști așa cum ai existat întotdeauna. Iubirea mea pentru tine este VEȘNICĂ, Mariana-Mirela Popescu. (Autorul)

GEORGE COANDĂ – GARA MARE CU CASTAN

Un şuierat repetat de sirenă mă aduce-n fire. Dar nu este unul de alarmă. „Săgeata albastră” ia marele cot din sud al căii ferate printre insulele roşii ale macilor, asemenea unui transoceanic de croazieră, şi, încet, acostează la a doua dană a portului: Gara Mare. Călătorii cu botniţă coboară grăbiţi, sar peste linia întâia şi, traversând nerăsfiraţi peronul străjuit de o copertină în două ape spre ieşire, se pierd în lumea reală a Targoviei. „Săgeata” trage la linia de garare. Pustiul se aşterne în gară şi, ascuns într-un brad argintiu, un cuc cu tic-tacul său măsoară năuc amiaza. Iar eu, singur, acolo, sub umbrarul castanului cu foşnet lin de valuri, privesc în adâncul zărilor dincolo de digul de larg. Şi desluşesc în această linişte solară doar umbre… umbre…

HONORIUS MOȚOC – CEI CE NU SE POT ODIHNI

Cei ce nu se pot odihni reprezintă o parafrazare a titlului unui articol publicat de Nicolae Iorga în preajma intrării României în Primul Război Mondial – Cel ce nu se poate odihni. Era în cadrul campaniei pentru intrarea în război alături de Antanta, cu obiectivul declarat, eliberarea Transilvaniei de sub stăpânire străină. Cel ce nu se putea odihni era Mihai Viteazul. Capul marelui voievod, relicva sfântă a neamului românesc, își găsise odihna veșnică la Mânăstirea Dealu, dar trupul rămăsese în câmpia de la Turda, „în pulbere aruncat”, și clama întregirea de sute de ani. Nici astăzi nu se cunoaște unde a fost îngropat trupul viteazului voievod. Titlul articolului se încadra perfect în mesajul din „mitingurile solidarității”, care cereau grăbirea intrării în război pentru eliberarea fraților de peste Carpați. Mii și mii de ostași români au căzut în lupta cu arma în mână, alții prin bolile de tot felul, sau în regimul istovitor din prizonieratul german. Pentru ei, pentru memoria lor, s a făcut, și în prezent se face prea puțin. Ei sunt cei care nu se pot odihni. (autorul)

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *