Regal Literar

Interviu cu regizorul Alexander Hausvater – „….picturile sunt făcute de om, în timp ce femeia este creația lui Dumnezeu”

Alexander Hausvater este un artist care freamătă continuu, prin vorbă și prin prezență, care caută acel drum spre blândețe și fericire, spre acel orizont al liniștii. Omul în multiplele sale perspective – regizor, scenarist, scriitor – se așază, pentru un timp, să calmeze tot acest vuiet urban și maladiv al vremurilor maudits. Omul Alexander Hausvater a venit cu toate măștile sale de autenticitate, să le depună ca niște gloanțe oarbe, răsfoind trecutul și prezentul, pentru o fărâmă de Timp. Să mai joace, încă o dată, în dialog, într-un spațiu fără oameni mulți și grei, un joc de cândva: Ce dacă...

 

Florentin Nicolae Streche: Pe marginea cărții “Ce dacă”, volumul dvs. de debut, cum s-a făcut trecerea de la regizorul de teatru la memorialistul din ultimii ani, la cel care intră în propria realitate și copilărie?

Alexander Hausvater: Când lucrezi în teatru, trăiești și retrăiești trecutul și copilăria într-un mod concret. Este ca un fel de  amic care te acompaniază oriunde ai fi. Orice creație artistică începe de la memorie, care duce la o realitate deviantă, imaginativă, magică, la o realitate alternativă, la vis. Toate adaptările pieselor pe care le-am pus în scenă (Bulgakov, Tolstoi, Dostoievski) erau făcute de mine, deci, pe undeva, scrisul era un element preliminar al activității mele în teatru. Mi-am dat seama, împreună cu actorii, că ceea ce vorbeam era mereu întrucâtva literatură. Voiam ca ei să-și dea seama de ansamblul imaginii create, nu de imaginea limitată de cele patru laturi. În cartea mea de debut nu dădeam indicații, ci vorbeam despre nume, personaje, de locuri și timpuri cu valoare generală. Eram interesat nu de imaginea încadrată, nu de ce se întâmplă pe scenă, ci de ce se întâmplă cu acele personaje înainte de intrarea lor pe scenă și ce se va întâmpla cu ele când vor ieși de pe scenă. Partea literară era de a crea, chiar în teatru, o literatură a invizibilului, al acelei acțiuni teatrale pe care nu o vezi în mod real. Când un personaj intră, dacă s-a lucrat bine în relația regizor-personaj, acel personaj transportă o lume întreagă, de unde vine și unde pleacă. Când eram adolescent în Israel, mă duceam la aeroport ca să văd oamenii care aduceau cu ei amintirile din călătoriile lor de la Paris, Roma, New York. Voiam să îi văd, să îi ating, și astfel îmi imaginam că fusesem și eu acolo, în țările de unde veneau. Eram incitat de partea literară, ca parte invizibilă și necesară a teatrului. Marii dramaturgi au momentele lor de literatură care se incorporează în teatru. În ceea ce privește opera mea scrisă, este o continuitate normală a procesului teatral, singura artă care combină toate celelalte arte umane într-o singură respirație (literatura, muzica, coregrafia, pictura).

Florentin Nicolae Streche: Este emoționant în demersul dvs., literar și biografic din romanul “De ce nu”, drumul pe care îl parcurgeți dinspre Piața Romană spre casa copilăriei din zona Mântuleasa. De fapt, începutul cărții descrie sfârșitul prezenței dvs. într-un univers magic, cel al copilăriei, iar nivelul observațional pe care îl dovediți aduce aminte de Amarcord-ul fellinian: intrarea în memorie și metamorfozarea personajelor în personalități.

Alexander Hausvater: Ca și Amarcord, nu este o operă biografică, nu pot spune ce a fost real și ce e imaginat. Aceste două laturi se combină într-o perspectivă literară, dar fără conținut strict biografic. În momentul în care iei ceva din memoria ta, apoi îl exprimi, ceea ce rezultă este cu totul altceva. Multe personaje și acțiuni dezvoltate în carte nu au existat. De fapt, linia de demarcație între memoria subiectivă, cea absolută și creație este relativă, așa că nu știu, cu exactitate, ce rezultă la nivel de conștiință. Forma cărții rezultă din alăturarea de atomi, de imagini, de fotograme, de flash-uri subiective. Personajele sunt martori ale acestei acțiuni din memorie, la fel ca mai târziu în volumul “Penumbra”, în care fiecare capitol este relatat din perspectiva unui alt personaj (om, plantă, etc.)

Florentin Nicolae Streche: Acest joc „Ce dacă” există, totuși, dincolo de literatură?

Alexander Hausvater: Perspectiva este teatrală, Stanislavski-ană! Nu poți ajunge la memorie fără concentrare, dacă nu vrei să o abandonezi și să mergi spre imaginație. Acste procese mi se par reale. Literatura mea este una teatrală, un fel de teatru-literar. Momentul descrierii este precum deschiderea unei uși, în spatele căreia se află personaje care discută, dezbat probleme, dar știi că întâlnirea lor a început înainte de deschiderea ușii și va continua mult după închiderea ei. Ceea ce surprinzi, în calitate de artist, este această secvență sau firimitură de realitate pe care numai tu o poți imagina cum începe și cum se va termina.

Florentin Nicolae Streche: Sunteți în continuare un colecționar de fluturi sau de măști?

Alexander Hausvater:  Pe parcurs, în vremea adolescenței, eram preocupat să învăț estetica fluturilor. Măștile au rămas.

Florentin Nicolae Streche: Hausvater de-acum ar mai putea scrie un „Ce dacă” recent, al maturității?

Alexander Hausvater: Mi s-a propus un astfel de proiect literar, să scriu despre adolescentul de după vârsta de 12 ani, chiar despre tânărul de 20 de ani , dar mi s-a părut redundant. Cel mai important era să descriu pe structura acestui copil un context politic și social, dar și personal, el fiind obligat să se maturizeze precoce. La fel ca acea dualitate a realității, pe care o descriu și în carte, când profesoara îi povestea copilului că radioul a fost inventat de Popov, deși realitatea era cu totul alta.

Florentin Nicolae Streche: Care este relația dvs. cu cele două țări-mamă, România și Israel? Cum a fost reîntoarcerea?

Alexander Hausvater: Când eram în casa Ionescu Gion nr. 4, casa copilăriei mele, îmi spuneam că moartea este când trebuie să părăsești acea casă, acea stradă, acel oxigen, acel miros de tei. Aceasta este moartea. Atunci am pierit și am reînviat în acel vapor spre Haifa. Nu exista continuitate, un alt capitol, ci era o altă trăire, un alt om, un alt destin și o altă personalitate. Faptul că plecam dintr-o țară în care eram foarte împărțit sufletește, țara-închisoare în care sistemul te urmărea sau unde oamenii dispăreau de pe stradă și erau închiși din diverse motive aberante. Chipurile oamenilor erau luminate de țigările pe care le fumau. Plecatul în Israel era o necesitate într-o țară în construcție, unde era deșert complet, unde nu era absolut nimic. Totul putea exista datorită ție, dacă te integrai în noua societate. Acest idealism colectiv pe care l-am găsit acolo se bătea cap în cap cu ideea de comunism. Acel comunism pe care îl refuzasem, când eram copil, și îl regăseam în noua țară. Eu nu am îmbrățișat acest sistem politic de stânga, socialist. Eram terorizat de acest lucru, îmi era frică!

Florentin Nicolae Streche: În cartea dvs., plină de oglinzi care se reflectă continuu, nu este vorba despre ură, ci despre compasiune, despre fluturele lui Eichmann aflat în boxa acuzaților, răpus de palma sa criminală. Cum ați gestionat durerea față de pierderea iubirii și prietenilor, cum ați sublimat acest conflict? 

Alexander Hausvater: Mi-am dat seama că acel om care practica ura, suspectam că și eu, în circumstanțele și condițiile în care a fost el, aș fi făcut la fel. M-am întrebat ce aș fi făcut dacă aș fi fost german sau austriac, dacă aș fi fost în armată sau în partid și aș fi primit un ordin. Sau dacă aș fi fost un evreu, așteptând la coadă să intre în clădirile acelea unde urma să fie gazat. Sau dacă aș fi omorât un neamț, salvându-i pe ceilalți evrei, dacă aș fi fost un erou. Erau lucruri pe care speram să le fac altfel, fără atâta durere și ură. Era, de fapt, totul o idealizare a mea, exact ca jocul în oglindă când imitam actorii preferați: Alain Delon, Gérard Philipe!

 

Florentin Nicolae Streche: Dacă ați juca acum, în timpul interviului, jocul „Ce dacă”, pe cine ați juca?

Alexander Hausvater: Dacă aș putea intra în acest joc acum, m-aș simti foarte fericit, pentru că mi-ar da posibilitatea de a mă debarasa de cinismul actual, de negativismul din jur, de superficialitatea generală. Din păcate, jocul nu mai poate fi jucat acum și aici.

Florentin Nicolae Streche: Deci, nu mai există o speranță sau „zarurile au fost aruncate”?

Alexander Hausvater: Pentru un om care a avut viața mea, speranța este ceva ce tu faci, construiești, speranța nu este un proces de așteptare, de anticipare. Tu decizi pentru un singur drum, spunând „nu” altor drumuri și îți continui destinul, pentru că tu hotărăști să te duci pe acel drum, nu drumul te alege pe tine! Vrei ceva și acel ceva trebuie să fie mai bun, mai frumos! Însă, trăim într-o țară care mă decepționează mai mult ca oricând, mai ales în contextul actual, când oamenii de teatru români s-au ascuns sub masă, așteptându-l pe cavalerul Pfizer să ne salveze pe un cal alb! Meseria propriu-zisă trebuie să rămână orientată înspre locul în care este nevoie de tine, unde este durere și boală, cu poezie, cu texte și personaje, pentru a crea o poveste continuă de supraviețuire, la fel ca în Decameronul. Ca om de teatru, mă așteptam să facem ceva în acest sens, dar asta nu s-a întâmplat. Teatrul este o activitate colectivă!

Florentin Nicolae Streche: Să ne imaginăm că este duminică, vă beți cafeaua și din întâmplare se aude, din nou, melodia Ioanei Radu, cea din copilărie, „Am început să îmbătrânesc”. O veți asculta până la capăt sau o opriți?

Alexander Hausvater: Probabil mă va face să plâng, pentru că acum nu mai este melodia mamei mele, este despre mine, despre viața mea. Din nou, mă face să înțeleg că adevărata artă o poți înțelege numai când te găsești într-o acțiune, când acele cuvinte sau melodii, sau imagini nu mai sunt o parte dintr-un om, ci din experiența ta. Din această cauză, nu mi-a plăcut niciodată ca la sfârșitul unei piese lumea să se ridice în picioare și să aplaude, pentru că, de fapt, publicul este cel care trebuie să găsească în el o modalitate de a pune în practică ce l-a legat de acea piesă de teatru sau de orice formă de artă. Această necesitate a schimbării privitorului – de a-și iubi partenera, de a îmbunătăți relațiile sociale – este esențială în artă!

Florentin Nicolae Streche: Vă simțiți un alt om acum sau v-ați oprit să râdeți, să zâmbiți față de ceea ce este în jur?

Alexander Hausvater: Am fost recent plecat în Canada și căutam martori care să își amintească de mine, la vârsta de 20-30 de ani, pentru că eu nu îmi amintesc nimic. Mă gândesc la viața mea ca și cum ar fi fost trăită de personajele mele într-un mod ordonat, în timpuri diferite, de la o vârstă la alta, cu elemente comune mie. Adevărul e că in Canada am întâlnit prieteni, cunoștințe și colegi pe care nu i-am văzut de 30 de ani sau chiar mai mult. Ei au îmbătrânit și nici pe departe nu îmi mai aduceau aminte de tinerii care au fost cândva. Ei s-au înstrăinat de mine prin experiențe diferite si unice lor.

 Florentin Nicolae Streche: În carte, femeile au un rol important, un rol formativ, în iubire… Care este relația dvs. cu toate aceste femei?

Alexander Hausvater: Tata și mama nu erau prea religioși, în schimb mă duceau de mic la muzeu. Le spuneam părinților că picturile sunt făcute de om, în timp ce femeia este creația lui Dumnezeu. Adesea, locul meu acasă era sub masa la care se discuta, priveam picioarele femeilor cum se desfăceau și urmăream cum apărea acea umbră întunecată, de altfel  povestesc despre asta și în carte. De asemenea, urmăream cu mare atenție cum un picior feminin întâlnea un picior masculin. Îmi imaginam că toate femeile care îmi apăreau în câmpul vizual îmi sunt amante, iubite, neveste. Îl întrebam pe tata: “sunt atât de multe femei frumoase, cum le voi face față singur?” Și el îmi spunea: „nu sunt pentru tine, sunt pentru alții!

Florentin Nicolae Streche: Cum mergeți mai departe, după acești doi ani atât de grei?

Alexander Hausvater: Toate proiectele de acum din zona teatrului sunt incerte, nu mai știi nimic, pentru că lucrezi jumătate de an la un proiect și, brusc, afli că se amână. Este o lume de nesiguranță absolut totală.  În schimb, a fost un timp când am putut scrie, când cărțile neterminate au venit înspre mine, m-am așezat la biroul de scris, curios fiind ce se întâmplă cu personajele mele din romane. Se întâmpla, în scris, un soi de comunicare, de continuitate, pentru că paginile se adunau datorită curiozității mele.

Florentin Nicolae Streche: În mod paradoxal, această perioadă a favorizat creația, reintrarea în șantierul de creație…

Alexander Hausvater: Acum mulți ani am făcut un spectacol la Montreal și marele scriitor Aleksandr Solzhenitsyn îmi spunea că nu există literatură fără suferință. El îmi explica cum scria fiind deținut în Siberia: nu avea nici hârtie, nici creion, nimeni nu își dădea seama. Opera lui era concepută cu ajutorul oamenilor cărora le dădea de mâncare și care îi știau pe de rost opera, 80 de oameni care învățau pagini din scrierile sale ascunse. Deci, relația dintre privațiune și literatură este foarte reală! De pildă, Dostoievski, ținut închis opt luni într-o celulă din Fortăreața Petru și Paul din Petersburg, și-a scris o parte din operă în închisoare. În ceea ce mă privește, era vorba de necesitatea continuării unui proces început de mic, a unui povestitor care caută sau inventează povestea. După aceea, povestitorul ezită între formă și conținut, pentru că fiecare formă are propriul conținut! Ultimul roman, Ludi, pe care îl consider cel mai profund și la extrem, vorbește despre un personaj sinistru. Nu l-am cunoscut, dar romanul a venit înspre mine. Pe de altă parte, romanul anterior, Dor călător, este bazat clar pe legătura sufletească dintre mine și tatăl meu. Este foarte misterios și surprinzător de unde vine subiectul, care este legătura între ceea ce scriu și mediul social, de „afară”.

Florentin Nicolae Streche: Copilul Hausvater din roman întâlnește mulți adulți, îi rememorează ori îi inventează, un balans intre viață și ficțiune. Dacă v-ați întâlni cu acel copil, dvs. maturul ce i-ați spune acum?

Alexander Hausvater: Dacă îmi amintesc ceva este că acel copil dădea din cap, dând impresia că el ascultă, dar făcând invers. Nu mi-am dat seama de anumite lucruri, când eram copil, pentru că eram ocupat cu supraviețuirea. La 12 ani, trebuia să fac rost de 20 de lire sterline în fiecare lună, muncind la bar și meditând copiii din bloc, pentru a avea bani de școală. Colegii mei veneau dintr-un mediu social foarte înalt, cu părinți ambasadori și petreceri la care refuzam să merg, pentru că eu făceam parte din kibbutz, dintr-o comunitate considerată o „paria”. Nu făceam parte din nicio lume! Când eram liber, îmi cumpăram bilete la cinema și vedeam filme, ca să dispar din această societate din care nu voiam și nu puteam să fac parte. Acel copil ar trebui să fi fost instruit să se integreze, să înțeleagă că trebuie să trăim într-un grup, ca la Hegel, împreună! Și astfel ca membru al unui grup, al unei familii al unui stat poate da colectivului tot ce are el mai bun și mai valoros în el ca individ.

 

BIOGRAFIE

– 11 iunie 1949: s-a născut în Bucureşti.

– 1959: emigrează în Israel şi începe şcoala la kibbutz.

– 1967: absolvent al Universităţii din Tel Aviv (Ştiinţe Politice).

– 1969: absolvent al masterului de Literatură Dramatică din Dublin, Irlanda.

– 1969-1972: director artistic al Peacock Theater, Dublin.

– 1971: se stabileşte în Canada şi fondează, doi ani mai târziu, Montréal Theatre Lab.

– 1979-1990: conduce diverse teatre în toată lumea, se implică în diverse proiecte artistice, predă la mai multe universităţi din Canada, SUA, Israel şi Rusia.

– 1990: revine prima dată în România, cu spectacolul „…au pus cătușe florilor”.

 

Teatru:

– 1974 Medeea (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); …And They Put Handcuffs on Flowers (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); Seven Ways To Cross A River (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); The Tempest (Universitatea Berkley, California, SUA);

– 1976 The Frogs (Festival de Gêne, Gêne, Italia); Crime et Châtiment (Théâtre Centaur, Montréal, Canada); The Full Circle (Theatre Centaur, Montréal, Canada);

– 1977 Goya (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); Caligula, Dominos (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); Oedipus Rex (La Mamma Theatre, New York, SUA); The Rogue’s Trial (Théâtre Centaur, Montréal, Canada);

– 1978 Trotsky (Toronto, Canada); Kaspar (Théâtre Passe Muraille, Toronto; turnee la Montréal, Ottawa, Kingston – Canada); Elizabeth I (Universitatea Concordia, Montréal, Canada); Solzenitsyn (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); La Paix (Québec, Canada); Police (National Mime Theatre, Toronto, Montréal, Canada); The Seagull (Montréal Theatre Lab, Concordia, Canada);

– 1979 Solzenitsyn (National Centre of Arts, Ottawa, Canada); Jacques Prévert (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); La bonne âme de Setzuan (Universitatea Ottawa, Canada); Changes (76th Street Theatre, New York, SUA); Brecht on Brecht, (New York, SUA);

– 1980 Comrade Pioneer (Rochester, New York, SUA); Boris Vian Pokerblues (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); Biographie – A Game (Saidye Bronfman Centre, Montréal, Canada); L’amante Anglaise (Centaur Theatre, Montréal, Canada); The Seagull (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada);

– 1981 Metamorphoses (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); Happy End (Montréal Theatre Lab, Montréal, Canada); Le Décameron (Gêne Int., Gêne, Italia);

– 1982 Oncle Vania (Théâtre du Bois de Coulonge, Québec, Canada); Le fou et la nonne (L’Echiquier, Montréal, Canada); Le Décameron (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); Stop Watch (Rochester Theatre, New York, SUA);

– 1983 Hamlet (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada);

– 1984 Trois chansons d’amour (Théâtre du Bois de Coulonge, Québec, Canada); Mahagonny (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); Les Frères Karamazov (L’Echiquier, Montréal, Canada); L’Artiste de la Faim (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada);

– 1985 Trio, Café de la Place (Place des Arts, Montréal, Canada); Dix Petits Nègres (Théâtre du Bois de Coulogne, Québec, Canada); Les Troyennes (L’Echiquier, Montréal, Canada); The Butterfly Hunter and The Bride (Théâtre Saidye Bronfman, Montréal, Canada); Lenz (Opera SMCQ, Montréal, Québec, Toronto – Canada);

– 1986 Ecart Temps (Théâtre des Quatre Sous, Montréal, Canada); Assasin (Théâtre du Bois de Coulogne, Québec, Canada); Ghetto (Toronto Workshop Productions, Toronto, Canada); Dinosares (Fred Bary, Montréal, Canada); Dialogue (Royal Alexander Theatre, Toronto, Canada);

– 1987 L’Enfant en pénitence (Théâtre de l’Ile, Québec, Canada); Up Your Alley (Théâtre Saidye Bronfman, Montréal, Canada); Péricles (Théâtre Passe Muraille, Toronto, Canada); Schweyk (UQAM, Montréal, Canada); Molière (National Theatre School, Montréal, Canada); Lady Lester (Festival des Amériques, Montréal, Canada); Spectacle Botto Strauss (La Licorne, Montréal, Canada);

– 1988 Le baiser de la femme araignée (Montréal, New York, Edmonton, Edinburgh); Goya (Théâtre Studio, Varșovia, Polonia); Les étrangers (Copenhaga, Danemarca); Richard III (Mickery Théâtre, Olanda); The Power of Darkness (Universitatea Concordia, Montréal, Canada);

– 1989 A deLEARium Parade (APA, Montréal); Dossier Rigoletto (La Veillée, Montréal, Québec, Sherbrooke); Le baiser de la femme araignée (La Licorne, Montréal și National Centre of Arts, Ottawa); Le proces (Winnipeg, Manitoba – Canada);

– 1990 Jeux de massacre (Option Théâtre, St. Hyacinthe, Québec, Canada); Comme il vous plaira (UQAM, Montréal, Canada); Jeux de femmes (Café de la Place, Place des Arts, Montréal, Canada);

– 1991 Comme il vous plaira (Théâtre de la Licorne, Montréal, Canada); Italian American Reconciliation (Elysée, Montréal, Canada); The Kiss of the Woman Spider (Edmonton, Long Island – Canada); … au pus cătușe florilor (Teatrul Odeon, București, România);

– 1993 Venus și Lady Chatterly (La Chapelle Historique, Montréal); M. Butterfly (Centre Saidye Bronfman, Montréal); La Țigănci (Teatrul Odeon, București, România); Je vous ecris du Caire (Théâtre d’Aujourd’hui, Montréal); Conte d’Hiver (Option Theatre, St. Hyacinthe);

– 1994 Teibele and Her Demon (Rialto Theatre, Montréal, Canada); Menottes sur les fleurs (Oldenburg, Germania); Les Guerriers (Théâtre Français du Toronto, Toronto, Canada);

– 1995 Pericle (Teatrul Odeon, București, România); Orange mecanique (Rialto Theatre, Montréal, Canada); Passion Play (Centre Saidye Bronfman, Montréal, Canada); Salomée (La Licorne, Montréal, Canada);

– 1996 Les femmes gitannes (Oldenburg, Germania); L’ile d’Achille (Place des Arts, Montréal, Canada);

– 1997 Barbe Bleu (Goethe Institute, Montréal, Canada); Le marionetiste du Lodz (Centre Saidye Bronfman, Montréal, Canada);

– 1998 There Is No Tavern in This Town (Victoria Hall, Montréal, Canada); Teibele și demonul ei (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, România); L’arbre du vie (La chapelle de bon pasteur, Montréal, Canada);

– 1999 Nebunul și călugărița (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, România); Magister Machivelli (0 coproducție Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea – Teatrul Odeon, București, România); Roberto Zucco (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, România)

– 2000 Roberto Zucco (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, România); Dear Hunter (Theatre on the Beach, Vancouver, Canada);

– 2001 Don Perimplin și Belisa în grădină (Teatrul „Toma Caragiu”, Ploiești, România); Blue Beard (Independento Teatro, Mexico City, Mexic); Machinal (Teatrul Național București, România); Revolution (L’Echiquier, Montréal, Canada);

– 2002 Canibalii (Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu, România); Lupii (CBC Theatre, Toronto, Canada); Pietonul și furia (Theatrum Mundi, București, România); Nō – Cinci povești de dragoste (Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași, România); Regele Cymbelin (Teatrul Național București, România);

– 2003 Livada de vișini (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, România); Gheață și orhidee (Teatrul „Ioan Slavici”, Arad, România); Dialogue (ACCO Municipal Theatre, Acre, Israel);

– 2004 În direct din Amsterdam… Anneee Frank ! (Teatrul Evreiesc de Stat, București, România); Noaptea de 16 ianuarie (Teatrul de Stat, Oradea, România); Uprooted (Workshop Theatre, Tel Aviv, Israel); Cymbelin (Teatrul German Timișoara, România); Derby (Teatrul Național Radu Stanca, Sibiu, România);

– 2005 Salomeea (Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, România); Don Juan & Faust (Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely, Timișoara, România);

– 2006 Arborele tropicelor (Teatrul Național Vasile Alecsandri, Iași, România); Cel care primește palme (Teatrul de Stat Regina Maria, România); Athenée Palace Hotel (Teatrul Național Mihai Eminescu, Timișoara, România);

– 2007 Judecata (Teatrul German de Stat, Timișoara, România); Requiem (Teatrul Bacovia, Bacău, România); Monumentul (Teatrul G. A. Petculescu, Reșița, România);

– 2008 Jurnalul lui Dracula (Teatrul de Nord, Satu Mare, România); Amoc (Teatrul Clasic Ion Slavici, Arad, România); Femeile din Trahis (Teatrul Municipal, Târgoviște, România); The Rocky Horror Show (Club Kristal, București, România); Trubadurul (Opera Națională București, România);

– 2009 Poveste de iarnă (Teatrul Național Mihai Eminescu, Timișoara, România); Odiseea Visoțki (Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian”, București, România); FridaKahloMania (Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, România);

– 2010 Galaxia Svejk (Teatrul de animație „Țăndărică”, București, România); Păpușarul (Teatrul Evreiesc de Stat, București, România);

– 2011 Iulius Caesar (Teatrul Național Mihai Eminescu, Timișoara, România); Don Carlos (Teatrul German de Stat, Timișoara, România); Orchestra Titanic (Teatrul „Ioan Slavici”, Arad, România);

– 2012 Judecata (Teatrul German de Stat, Timișoara, România); Adam și Eva (Teatrul Național Mihai Eminescu, Timișoara, România); Nabucco ’12 (Opera Naţională, Cluj, România); Foşnetul frunzelor (Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, România);

– 2013 Golem (Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași, România);

– 2014 Frau Hess și grădinile ei (Teatrul Evreiesc de Stat, București, România);

– 2015 Mult zgomot pentru nimic (Teatrul „Ioan Slavici”, Arad, România); Balcanicele (Teatrul Tony Bulandra, Târgoviște, România);

– 2016 Ovidius in Love (Teatrul de Stat, Constanța, România); Familie de artiști (Teatrul Nottara, București, România); Strigoii (Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, România);

– 2017 Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare (Teatrul Matei Vișniec, Suceava, România); Doi Kuni Leml (Teatrul Yiddishpiel, Tel Aviv, Israel);

– 2018 Experimentul P (Teatrul Alexandru Davila, Pitești, România); Balul Cimitirului (Teatrul Dramaturgilor Români, București, România);

– 2019 Fania Fenelon (Teatrul Alexandru Davila, Pitești, România); Mazurka (Teatrul Dramaturgilor Români, București, România);

– 2020 Barbă Albastră (Teatrul „Stela Popescu”, București, România); Dumnezeul răzbunării (Teatrul Evreiesc de Stat, București, România); Dumnezeul Kurt (Teatrul German de Stat, Timișoara, România);

 

Cărți publicate:

  • Solzhenitsyn (teatru), Playwrights Canada, 1979
  • Decameronul (teatru), Editura Tracus Arte, 2008
  • Tovarășul pionier (teatru), Editura Tracus Arte, 2008
  • Chopin. Ultima Mazurcă (teatru), Editura Tracus Arte, 2008
  • Athenee Palace Hotel (teatru), Editura Brumar, 2008
  • Ultima mazurcă, Editura Tracus Arte, 2008
  • Ce dacă … ”, Editura Integral, 2018
  • Captiv în mine, Editura Integral, 2019
  • Experimentul P, Editura Integral, 2019
  • Penumbra, Editura Integral, 2020
  • Aici, Radio Eros, Editura Integral, 2020
  • Dor călător, Editura Integral, 2020
  • What if. Was Ware Wenn. Et Si. Ce dacă, Editura Integral, 2020
  • Ludi, Editura Integral, 2021

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *