Îmi vine în minte un scurtmetraj UNATC pe care l-am văzut la un festival de film studențesc. România nu intrase în Uniunea Europeană. Atât de mult a trecut de atunci. „Viață pozitivă”. Ce voia să spună titlul?
Doi tineri, băiat și fată, la vârsta la care de-abia acum am ajuns, se reîntâlnesc întâmplător pe străzile lăturalnice din centrul Bucureștiului. De cum încep să vorbească, aerul lor are ceva de dragoste neîmpărtășită. Amândoi se arată frumoși, se plimbă, deapănă. „- Și la tine cum a fost? Ce ai mai făcut? – Dar tu?”
Știți unde duce povestea pentru că ați trecut pe la „adresă”.
Cred că fata era cea care voia să urce și el era cel reținut la idee. Blocul arăta ca unul din cele de pe C.A Rosetti… sau Câmpineanu… sau Arghezi.
Intră în apartament. Se întind în pat. Amândoi stau pe spate. El are o față palidă. Fata trece printre doi nasturi și intră cu mâna pe sub cămașă. Băiatul cu una o oprește și spune „Nu„. Pe cealaltă o întinde la marginea patului și deschide sertarul. Cadrul ne arată rezultatele de la analize. Era pozitiv.
Tot cam pe atunci, un prieten îmi povestea despre The Stand – Stephen King:
They would not be apt to realize that,[…], it floats silently away and dissipates, leaving not a taste or so much as a whiff of smell behind.
(Ei nu ar fi în stare să-și dea seama că, […], ceva plutește în tăcere și dispare, fără a lăsa în urmă vreun gust, sau nici măcar un damf.)
Aseară, aveam o durere de cap. Întins în pat. Pe spate. Mi-am amintit că am lăsat rufele în mașină după terminarea programului. Trecuseră șase ore. Am sărit ca ars, m-am dus la baie, am deschis ușa, am pus rufele în coș. Am luat blugii și i-am dus la nas. Oh, Doamne, ce bucurie a trecut prin mine când am „văzut” că nu miroseau a mucegai!
Cu zâmbetul pe chip, mă îndreptam spre uscător. M-am oprit din drum dezamăgit. Am pus coșul de rufe pe scaun și am deschis sertarul de la comodă. Am văzut rezultatele. Eram pozitiv.
Știați că și reminiscențele devin la loc amintiri?