Regal Literar

Mazurka, de Alexander Hausvater

Mazurka, piesă în regia lui Alexander Hausvater, s-a născut dintr-o carte proprie intitulată ‘Ultima mazurcă’, un text care descrie ultimele clipe de viață ale compozitorului și pianistului polonez Frederic Chopin. Scenografia este semnată de Viorica Petrovici, muzica îi aparține lui Cári Tibor, light design-ul este creat de Lucian Moga, iar conceptul video de Constantin Șimon și Andrei Ștefan Florea.

‘Mazurka’ este o piesă de excepție, de ultimă clipă, precum un semnal de alarmă, care descrie ceea ce este mai important în artele spectacolului, anume tema pe care o ocolim cu toții, în esența sa: spectacolul cel mare, Omul („Toți iubesc muzica, dar nu și omul”). Chopin-ul lui Hausvater nu aduce aminte de idealizatul și romanticul compozitor, ci avem un nou chip al damnatului tuberculos, căutându-se pe sine în creație și în iubire, pe fundalul belicos al Poloniei prăbușite social și politic. Scriitorul-dramaturg adună atât în text, cât și în piesa de teatru, toate stările de melancolie și durere ale unui geniu. Acel geniu care își toarnă, în tăcerea de priveghi a privitorilor-spectatori, nisipul din univers ori din clepsidra nemiloasă a vremurilor, pentru a se odihni christic, aducând aminte de pictura lui Mantegna.

Borges, atât de orb, încât este printre puținii care a „văzut” dincolo de faldurile timpurilor, afirma: „suspectez că specia umană – unica- este în extincţie şi că biblioteca va dăinui: iluminată, solitară, infinită, perfect imobilă, plină de volume preţioase, inutilă, incoruptibilă, secretă.” (Jorge Luis Borges).

Și adaug într-un continuuum borgesian, că acest tip de teatru, al reflecției asupra omului va dăinui, dincolo de uitare și moarte, că totul va conta Undeva. Lumea scenică și interioară a lui Alexander Hausvater este această „mazurka”, dansată continuu, amețitor, ca viața însăși, când muzica este importantă, dar când dincolo de ea, când se oprește, rămâne omul în singurătatea sa. Astfel, chiar și pentru un spectator venit tardiv la spectacol, odiseea celor trei protagoniști (nu doar unul!) nu are nume și țară, pentru că firul poveștilor lor este universal, atemporal !

Noi, intrușii, și poate, până la final, însoțitori ai călătoriei lor, am tăcut în acest dans-balet supercalifragilisticexpialidocious, cu zeci de personaje și destinații, cu fundaluri urbane, de toamnă și iarnă, cu straturi narative suprapuse ca un vertij, poate prea dinamic pentru ochiul contemporan, prea leneș și răvășit de montaje tv și videoclipuri. Am fost, parcă, într-un teatru Lumière, iar actorii ne-au privit și ne-au întins mâna să îi urmăm, să îi îmbrățișăm și să îi sărutăm.

Mazurka. Și-am cam rămas fără cuvinte… – Cultural.21 

Scena de odeon sau de prater vienez din sala Teatrului Dramaturgilor Români a fost  parcă prea mică pentru odiseea chopiniană a celor trei actori fără cusur și cu multă personalitate scenică: Lari Giorgescu, Antoaneta Cojocaru și Gavril Pătru. Niciun timp mort în acest carusel de personaje și concentrări temporale (elipse), încât înțelegi și accepți convenția dedublărilor, a tuturor măștilor și vestimentațiilor furtunoase. Actorii și personajele lor dansează „mazurka”, fără să piardă vreun moment contactul cu scena, cu textul și partenerul de travaliu. Cei trei instrumentiști ai „dirijorului” Alexander Hausvater își desăvârșesc misiunea sau chiar promisiunea indicibilă nouă, privitorilor aduși și seduși de atâta viață transfigurată artistic în contrapunct.

Și câte ceva despre aplauzele tăcute, atât de lungi și emoționante, când tânărul Chopin își caută crucea și credința, încercând să ajungă pe drumul liniștirii de sine. Lupta cu această cruce, cu sine, pare o luptă cu un animal mitologic, iar  rezultatul este tot ceea ce rămâne în tine, după căutare și rugăciune. Și un alt moment al tăcerii este cel care îi urmează, cel al „adormirii”, o soluție scenică inedită și fascinantă, care oprește timpul și respirația în jur, și care ne aduce aminte că asta ne privește pe toți.

Un spectacol care nu se aplaudă doar de ochii lumii și pentru care nu se poartă nicio mască! Un spectacol feminin-masculin, masculin-masculin și nu în ultimul rând, un spectacol al adevărului bine temperat și tolerant.

„Mazurka este un spectacol care combină biografia lui Chopin și imaginația, fantezia, și posibilitatea ca el să fi fost un altfel de om decât era. Spectacolul este despre aceea operă pe care Chopin nu a scris-o niciodată, pornind spre Paris, o operă despre poporul polonez care se luptă împotriva ocupației ruse”.
Alexander Hausvater

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *