A fost o seară de neuitat la Cinemateca bucureșteană, prin două filme remarcabil sutate de firul vizibil al nașterii și al traumei, cu scopul de a înțelege existența în esența sa. Selecționerul acestei zile ne-a oferit mai întâi „Inocentul„, un tablou vizual al fastului și grandilocvenței, al muzicii și vestimentației desăvârșite. A fost o călătorie într-un timp parcă inefabil ! Contele Visconti, descedent al intelectualității milaneze, cu origini din secolul XIII, este cunoscut pentru filmele sale neorealiste, însă prin ‘Inocentul’ parcurgem acea etapă post-neorealistă din filmografia lui Luchino Visconti, cea a post-romantismului melodramatic și luxuriant. Pe numele său complet, Luchino Visconti di Modrone, conte de Lonate Pozzolo (1906-1976), regizor de film, operă și teatru, scenarist, actor, producător, a fost supranumit „contele roșu” (il conte rosso), datorită descendenței nobiliare seculare, precum și opțiunilor vădit de stânga, comuniste, elemente de biografie vizibile în filmele sale cele mai importante: Obsesie, Pământul se cutremură, Bellissima, Nopți albe, Rocco și frații săi, Ghepardul, Amurgul zeilor, Moarte la Veneția, Inocentul.
Lumea familială a lui Visconti, în special copilăria, este o adevărată cușcă de aur deschisă: în interiorul protector al palatului moștenit pe linia predecesorilor nobili (Palazzo Visconti), respectiv, mai târziu, ca spectator și acționar al monumentalei Scala din Milano. Se trăgea, de fapt, din Visconti, duce de Milano, din Ludovic Maurul, protector al lui Leonardo da Vinci. Istoria familiei sale parcurge istoria Europei, din Evul Mediu, Renașterea, respectiv marile procese economice și sociale ale epocii.
Lumea și decorul din ultimul său film, apărut chiar în anul morții, amintesc de originile sale ancestrale. Visconti reușește în „Inocentul” nu numai o călătorie în portretul unei epoci și familii din elita societății, cât mai ales o analiză fină și critică a moravurilor decadente, dincolo de fascinație și aparente de familie. Punctul de pornire este romanul post-romantic omonim al lui d’Anunzio, parte din Trilogia Trandafirul: Plăcerea (1889), Inocentul (1892), Triumful morții (1894).
Romanul vizual al lui Visconti ia o turnură neașteptată, atât de personală, încât nu putem să nu ne gândim la emblema familiei Visconti, în care este descrisă înghițirea unui copil de către un șarpe – Vipereos mores non violabo („Nu voi încălca obiceiurile șarpelui”). ‘Inocența’ tuturor personajelor este miza tramei, iar trecerea graduală de la albul nobiliar la negrul morbid reprezintă adevărata critică viscontiană. Visconti reușește, chiar și prin nuditate, să (își) exploreze gândirea și pulsiunile, culminând cu apariția Morții ca rezolvare a sentimentului de culpă, sub chipul răvășitor al Femeii. Inocența morții este, până la final, cea în care atât personajul, cât și regizorul se salvează de această Vină.
D’Annunzio este modern în ceea ce privește concepția de viață. Trăim vremuri brutale și forțe exterioare. D’Annunzio, încă din tinerețe, a fost un om care dorea să impresioneze și nu avea nicio reținere în a folosi toate mijloacele pe care propria imaginație i le oferea. Dragostea lui a fost brutală și mai presus de toate fizică. A fost erotic în mod absolut: și ce este mai erotic decât timpul nostru? – Și din nou: Tullio și Giuliana aparțin marii burghezii italiene, responsabilă de apariția fascismului. ‘Inocentul’ este istoria dezintegrării nu numai a unei familii, ci și a unei părți din societatea italiană. (Luchino Visconti)
„Persona” bergmaniană a fost filmul liant într-o seară de terapie vizuală și interioară într-un context social atât de temător și morbid. Aceeași temă: nașterea unui copil și neputința de a-l iubi cu toată ființa, pe fondul unui blocaj emoțional care desființează relația cu Sinele și Realitatea. Dacă în „Inocentul” viscontian această temă apare gradual, la Bergman problematizarea este frontală, abisală și la limita torturii. Cadrele rapide, suprapuse, muzica bine aleasă care punctează perfect „lupta” dintre asistenta Alma (suflet) și actrița-pacient Elisabet – reprezintă laolaltă „persona” scindată a unei societăți violente, și la nivele individuale, a unei femei care pendulează între Eros și Thanatos, între Libertate și Frică.
De amintit „Nara livet” (Voi fi mamă, 1958), un film slab din filmografia bergmaniană, realizat în regim de studio, cu foarte puține aspecte ce merită evidențiate, în care Bergman preamărește chiar libertatea sexuală și un soi de decadență individuală. Povestea celor trei femei însărcinate, din care două pierd sarcina în spital, fiind măritate, în timp ce a treia, interpretată de Bibi Andersson, ludică și superficială, fără să îi pese de tatăl copilului, este „salvată” de Bergman. Singura ei problema de conștiință era să primească acordul mamei. Se vede din ecleraj și chiar din apariția unor actori în distribuție că avem aici un film care pregătește capodopera incontestabilă – Persona.
„Persona” nu este un film care se poate povesti, ci la fel ca la alte capodopere, cu aceeași pondere valorică, precum „Cetățeanul Kane” de Orson Welles, „Odiseea spațială” a lui Kubrick și „Andrei Rubliov”-ul tarkovskian, ‘intră’ în spectator pentru a-l vindeca și a-i oferi o perspectivă neașteptată, unică și profund transformatoare. Ieșirea din sală, după efectul „Persona”, a fost un fapt revelator: o stare de tăcere și introspecție, la fel ca personajul-pacient care pleacă de pe Insulă. La „plecarea” recentă a lui Bibi Andersson rămâne acest portret fulgurant al măștilor umane, mai puțin un film de artă în regim ficțional, cât o terapie filmată, autobiografică, despre întunecime, dar și salvare interioară, de pe o insulă austeră, aidoma sufletului rătăcitor căutând stelele și marea.
„Persona” bergmaniană a intrat și în teatru, de aceea regizorul Alexandru Nica a continuat, la Odeon, la final de stagiune 2019, un spectacol de excepție, care explorează feluritele măști din „spectacolul” intelectual de idei și realități psihice marca Freud și Jung. Toate elementele scenice de imersiune vizuală și sonoră contribuie la complexitatea narativității, iar actrițele-personaje dimensionează perfect interioritatea atât de conflictuală, în paradigma animus-anima. Chiar și o injurie urlată, ca un strigăt de ajutor, la care s-a râs izolat în strapontine, din ignoranță, își găsește sensul într-o piesă-film despre nașterea sufletului captiv – al celuilalt și, până la urmă, al tău. Astfel, mitul trupului frumos – kalos – este fărâmițat de ipostaza sa superioară sufletească, pe nume Alma. Distribuția teatrală merită menționată cu acest prilej:
- Elisabet Vogler – Crina Mureșan
- Alma – Anda Saltelechi
- Doamna doctor – Ioana Bugarin
- Domnul Vogler – Alexandru Papadopol
Dacă Bergman alege palma ca trezire și salvare din durere, din dualitatea maladivă, replica sa teatrală, în versiunea românească, devine un soi de îmbrățișare într-un trup comun, osmotic. Iar în vis, orice este imposibil, în timp ce „persona” realității este atât de traumatizantă, până la muțenia deplină, abisală. În definitiv, un joc al oglindirilor, din care falsul se naște pentru a fi exorcizat în lacrimi, pentru ca adevărul Sinelui să fie recuperat și recompus. De neratat, deci, cele două viziuni – teatru și film – pentru dialogul sincer cu părțile sparte din interior ce trebuie strânse și adunate până la uniunea deplină, vindecătoare !
Astăzi cred că în filmul Persona și mai târziu în filmul Strigăte și șoapte, am mers atât de departe cât am putut merge. În aceste două cazuri, de totală libertate artistică, am atins secrete care nu pot fi spuse în cuvinte și pe care doar cinematografia le poate descoperi. Cu diferite ocazii, am spus că Persona mi-a salvat viața – și asta nu este o exagerare. Dacă nu aș fi avut curajul să fac acest film, aș fi fost probabil total devastat. Un lucru semnificativ: pentru prima dată, nu mi-a păsat dacă rezultatul va fi un succes comercial sau nu. (Ingmar Bergman – vol. „Imagini”)